Veteranul de război lt. col.(rtr.) Constantin PĂUNESCU din Alimpești-Gorj, a fost condus pe ultimul drum

Sâmbătă, 19 iulie 2026, România și-a luat rămas bun de la unul dintre ultimii veterani de război ai Gorjului. lt. col. (rtr.) Constantin PĂUNESCU din Alimpeștii Gorjului, a fost condus pe ultimul drum cu onoruri militare.

La ceremonialul de înmormântare au fost prezenți, au adus un ultim omagiu și au depus coroane de flori: viceprim-ministrul și ministrul Apărării Naționale, Radu-Daniel MIRUȚĂ, reprezentanții Departamentului pentru relația cu Parlamentul și calitatea vieții personalului, alături de comandantul Brigăzii Multinaționale de Sud-Est din Craiova, domnul general de brigadă Irinel APOSTOLESCU, precum și reprezentanții Centrului Militar Județean Gorj, primarul comunei Alimpești, membrii Asociației Naționale a Veteranilor de Război Filiala Gorj „Tudor Vladimirescu”, oficialitățile locale, familia și prietenii.

Funeraliile, cu onoruri militare, au avut loc la Cimitirul Corșorul, comuna Alimpești, județul Gorj și au fost organizate de către Batalionul 24 Infanterie „Ecaterina Teodoriu” din Târgu Jiu, reprezentat de către comandantul acestuia, domnul maior George GROSU, alături de un detașament de 60 militari.

Anul acesta, în luna februarie, când mr.(rtr.) Constantin Păunescu, împlinea venerabila vârstă de 103 ani și a fost vizitat de ministrul Apărării Naționale, Radu Miruță, care i-a înmânat distincția Emblema de Onoare a Armatei României și l-a felicitat pentru tot ceea ce a făcut pentru patrie. Atunci veteranul de război i-a spus domnului ministru: „Eu sunt a treia generație de veterani de război. Bunicul meu a luptat în Războiul de Independență din 1877, tatăl în Primul Război Mondial, unde a fost luat prizonier la nemți, iar eu în Al Doilea Război Mondial. Ca soldat, ulterior avansat la gradul de fruntaș, făceam patrule de câte 9 ore la graniță. Este o cinste să faci parte din armată, fiind în slujba țării. Sfârșitul războiului l-am prins la Orșova”. Veteranul de război a mai fost decorat cu Medalia „Crucea comemorativă a celui de-Al Doilea Război Mondial, 1941–1945” și în urma ordinelor succesive de avansare în grad, emise de Ministerul Apărării Naționale, a ajuns la gradul de Locotenent colonel în retragere.

Prezent la ceremonial, viceprim-ministrul și ministrul Apărării Naționale, Radu-Daniel MIRUȚĂ, a postat pe pagina sa de socializare următorul mesaj: „Astăzi, Armata Română a mai pierdut un veteran de război. Locotenent-colonelul (rtr.) Constantin Păunescu a trecut la cele veșnice, la venerabila vârstă de 103 ani. Am fost astăzi la înmormântare pentru a-i aduce un ultim omagiu și pentru a-i mulțumi, încă o dată, pentru tot ce a făcut pentru România. În februarie 2026 am avut onoarea să îl vizitez și să îi înmânez Medalia de Onoare a Armatei Române. La plecare, deși avea peste un secol de viață în spate, a făcut câțiva pași spre mine și, în fața celor prezenți, mi-a spus cu o voce hotărâtă: «Domnule ministru, să nu îi lăsați pe hoți să ne fure România». Nu am uitat acele cuvinte și nu le voi uita niciodată. Erau rostite de un om care își riscase viața pentru această țară și care, după o viață întreagă, avea aceeași grijă pentru viitorul României. Dumnezeu să îl odihnească în pace! Astăzi, armata eroilor României din ceruri este mai numeroasă. Nouă ne rămâne datoria de a fi demni de sacrificiul lor și de a ridica România la înălțimea idealurilor pentru care au luptat”.

Ne înclinăm cu respect și aleasă considerație în fața domniei sale și îi suntem profund recunoscători pentru tot ceea ce a făcut pentru Patrie.

Dumnezeu să-i odihnească veșnicia în liniște și lumină în Împărăția Sa! Drum lin la ceruri, domnule Locotenent-colonel!

Col. (rtr.) Gigi BUȘE

În categoria ACTUALITATE | Lasă un comentariu

A murit profesorul Ion Mocioi!

COMUNICAT

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România, Filiala „Jean Bărbulescu” Gorj – Mehedinți, deplânge trecerea în neființă a reputatului om de cultură gorjean profesorul Ion Mocioi.

În seara zilei de 17 iulie 2026, profesorul dr. Ion Mocioi a trecut în eternitate la vârsta de 85 de ani. Era cunoscut ca unul dintre cei mai experimentați critici ai operei sculptorului Constantin Brâncuși.

Până în ultimele zile ale existenței, Ion Mocioi a participat activ la toate evenimentele culturale organizate în județul Gorj, dedicate în principal sculptorului Constantin Brâncuși.

Cultura gorjeană suferă o grea pierdere prin plecarea dintre noi a lui Ion Mocioi, om de cultură reper, cu activitate publicistică întinsă pe parcursul a peste 6 decenii, inclusiv în presa locală.

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România,
Filiala Jean Bărbulescu Gorj – Mehedinți

În categoria ACTUALITATE, COMUNICATE | Lasă un comentariu

Ion Mocioi, renumitul om de cultură gorjean, a trecut în eternitate

În seara zilei de 17 iulie 2026, profesorul dr. Ion Mocioi, un renumit om de cultură gorjean, a trecut în eternitate la vârsta de 85 de ani. Vestea tristă a fost anunțată în această seară de către primarul comunei Peștișani, Cosmin Pigui.

Există vești pe care le primim cu greu și despre care nu am vrea niciodată să scriem. „Am aflat cu profundă tristețe despre trecerea neființă a domnului profesor Ion Mocioi un om care și-a legat numele de cultura gorjeană și care a dedicat o mare parte din viață cercetării și promovării vieții și operei lui Constantin Brâncuși. Totodată a ocupat cu responsabilitate numeroase funcții publice în județul Gorj, punând mereu în slujba comunității, experiența și devotamentul său”, a scris domnul primar Cosmin Pigui, pe pagina sa de socializare. Cu o lună în urmă, pe 25 iunie 2026, profesorul Ion Mocioi a primit placheta cu înscrisul „Cetățean de onoare al Comunei Peștișani”.

Biografie profesor dr. Ion Mocioi

 Profesorul dr. Ion Mocioi a fost un important scriitor și om de cultură gorjean care și-a dedicat întreaga viață acestui domeniu. Scriitor, filozof, estetician, poet, istoric și critic de artă, folclorist, ziarist, politician, editor și unul dintre cei mai renumiți brâncușiologi, prof. dr. Ion Mocioi s-a născut la 3 octombrie 1940, în satul Găleșoaia, comuna Pinoasa (azi comuna Câlnic), județul Gorj. Tatăl său, Dumitru I. Mocioi (1915-1994) se ocupa de agricultură și era un renumit meseriaș în olărit, iar mama sa Paraschiva, născută Pârvuleț (1915-2004) se ocupa de treburile casei și de agricultură.

Studiile elementare (clasele I-IV) le parcurge la Școala Primară din satul natal – Găleșoaia (1948-1952), iar pe cele gimnaziale (clasele V-VII) la Școala Generală Câlnic (1952-1955). Urmează apoi cursurile liceale (clasele VIII-XI) la Școala medie nr. 3 din Târgu-Jiu (azi Colegiul Național „Spiru Haret”, Târgu-Jiu), pe care le finalizează prin susținerea bacalaureatului (1955-1959). Este absolvent al Facultății de Filologie, cursuri de zi, de 5 ani, din cadrul Universității Babeș-Bolyai din Cluj (1961-1966), iar apoi al Școlii postuniversitare de perfecționare în publicistică (1971-1973). După finalizarea studiilor universitare (1966) devine profesor la Școala Generală nr. 4 Vulcan-Petroșani, județul Hunedoara, la care rămâne profesor titular până în anul 1990, inclusiv pe perioadele cât a fost vicepreședinte al Comitetului de Cultură și Artă Gorj (1970-1971) și al Comitetului de Cultură și Educație Socialistă al Județului Gorj (1975-1979) și președinte al acestuia (1979-1989). Între timp, a ocupat postul de profesor și director de studii la Școala Generală nr. 3 Târgu-Jiu (1971-1973).

Pasionat de domeniul său, a urmat studiile doctorale în cadrul Facultății de Istorie-Filozofie din cadrul Universității din București (1977 -1981), obținând titlul de doctor în filozofie (1981).

După 1990 prof. dr. Ion Mocioi a ocupat postul de profesor la Liceele nr. 3 și nr. 5 din Târgu-Jiu (1990-2000).

Prof. dr. Ion Mocioi a fost solicitat și a desfășurat și activitate didactică și de management în învățământul superior. Astfel Prof. dr. Ion Mocioi a fost profesor asociat și rector la Universității „Omega” București (1993-1996), și cadru didactic la Universitatea „Constantin Brâncuși” Târgu-Jiu, Facultatea de Științe Juridice și Administrative (1997-2009) unde a îndeplinit și funcțiile de șef al catedrei de „Științe socio-umane” (2004-2006) și al catedrei de „Drept” (2006-2007) precum și pe cea de cancelar al facultății (2007).

A fost de asemenea cadru didactic asociat și la Universitatea „Jiul de Sus” Târgu-Jiu.

Profesorul dr. Ion Mocioi a condus, aproape 15 ani destinele culturii gorjene, a inițiat înființarea unor instituții de cultură în localitățile gorjene – muzee, case de cultură, cămine culturale, biblioteci, etc. Iată cum aprecia scriitorul și omul de cultură Ion Cepoi, și el trecut în eternitate, la acea perioadă, activitatea Prof. dr. Ion Mocioi: „Aici și acum, afirm în deplină cunoștință de cauză că pe vremea cât a fost președintele Comitetului Județean de Cultură, Ion Mocioi lucra după aceleași principii și strategii precum cele ale unui manager cultural din ziua de astăzi. El era un vizionar, vedea lucrurile în sinteză și avea pentru Gorj un program cultural bine definit, pe care îl urma asumându-și riscuri pe care puțini le cunoșteau sau le cunosc.”

De-a lungul anilor prof. dr. Ion Mocioi s-a implicat, cu toată puterea sa, în activitatea culturală a Gorjului, cea asociativă, editorială și publicistică. Iată ce scria documentaristul Al. Doru Șerban, altă mare personalitate a Gorjului trecută în eternitate,  despre activitatea Prof. dr. Ion Mocioi: „Ion Mocioi a condus viața culturală a județului, ca vicepreședinte în perioada, 1975-1979 și președinte între anii, 1979-1989. A inițiat înființarea unor instituții culturale în localitățile gorjene – muzee, case de cultură, cămine culturale, biblioteci, cinematografe, precum și numeroase manifestări culturale, unele devenite tradiționale.”

După 1990,  Prof. dr. Ion Mocioi a înființat prima tipografie privată din Târgu Jiu și a acreditat o editură locală care a publicat pe mai toți autorii gorjeni”.

Printre activitățile desfășurate, inițiativele întreprinse și responsabilitățile asumate și realizate, de Prof. dr. Ion Mocioi în domeniul culturii, publicisticii și a celei editoriale,  de-a lungul anilor, amintim:  inițiator al înființării și apoi Director al Complexului Național „Constantin Brâncuși” Târgu-Jiu (1994-1996); inițiatorul unor muzee precum: Muzeul de Artă Constantin Brâncuși Târgu-Jiu, Muzeul memorial „Iosif Keber” Târgu-Jiu (1992), Muzeul „Tudor Arghezi” Târgu Cărbunești (2007); fondatorul și proprietarul editurilor „Spicon” și „Drim Edit” Târgu-Jiu (1991); redactor la „Gazeta Gorjului” – reporter special (1973-1975); fondator și redactor al revistei științifice „Litua. Studii și cercetări” a Complexului muzeal „Alexandru Ștefulescu” Târgu-Jiu (1976-1989); redactor și director al revistei „Gorjul literar”, serie nouă, Târgu-Jiu (1983); redactor și director al revistei „Opinia”, Târgu-Jiu (1991-1993); redactor-șef al revistei „Cugetarea”, București (1991-1992); redactor-șef al revistei „Scientia” a Universității „Jiul de Sus”, Târgu-Jiu (2002-2006); redactor-șef al publicației „Săptămâna gorjeană”, Târgu-Jiu (2003-2004); redactor-șef al revistelor „Arc”, „Bogdănel” – pentru copii, „Arcade” – pentru liceeni” și „Gorj magazin”, fondator și membru al colectivului redacțional al revistei de literatură, arte și istorie culturală „Spicon” – Târgu-Jiu, consilier editorial al revistei „Gorjul Eroic”.

Prof. dr. Ion Mocioi a colaborat, de-a lungul anilor, cu un mare număr de publicații, precum: „Ramuri”, „Tribuna”, „Ateneu”, „Cronica”, „Revista de filozofie”, „Vitralii” (Buzău), „Confesiuni”, „Brâncuși”, „Sămănătorul Tismana”, „Spicon”, s.a.

Totodată Ion Mocioi a fost membru al Uniunii Ziariștilor din România precum și al Uniunii Internaționale a Jurnaliștilor.

Profesor dr. Ion Mocioi a avut o mare aplecare, dar și talent, spre studiu, cercetare și scris. Astfel, de-a lungul anilor, Ion Mocioi a scris  numeroase articole și studii pe care le-a prezentat la diferite simpozioane și conferințe științifice sau culturale în țară și în străinătate. De asemenea prof. dr. Ion Mocioi a reușit să scrie un număr impresionant de cărți, fiind unul dintre cei mai prolifici scriitori  gorjeni contemporani.

Domeniile de studii și cercetare ale prof. dr. Ion Mocioi au fost dintre cele mai  diverse, ceea ce a făcut ca și opera sa scriitoricească să abordeze o serie de tematici de la creație literară la documentare și brâncușiologie.

Astfel prof. dr. Ion Mocioi a scris și a publicat, în calitate de unic autor sau coautor un număr impresionant de volume, pe care încercăm să le structurăm în cele ce urmează sintetizate, pe tematici, astfel: învățământ și educație (șase cărți de autor și peste 15 studii și comunicări științifice publicate); studii de literatură (12 cărți și peste 80 de studii și articole publicate în diverse reviste); creație literară (cinci volume de poezie, un volum de proză și un volum de studii de teatru și peste 80 de creații poetice, eseuri și studii publicate); 11 volume și peste 100 de studii și articole publicate despre opera lui Constantin Brâncuși fiind considerat  unul dintre cei mai renumiți brâncușiologi; istorie și critică de artă cultă (13 volume și peste 30 de articole și studii publicate); arhitectură și construcții (2 volume și 5 articole publicate); folclor și etnologie (5 volume și circa 40 de articole și studii în antologii și diferite publicații); istorie (6 volume și peste 30 studii și articole de istorie, istoria presei și muzeologie în publicații sau  au fost incluse în volume tematice sau antologii; lingvistică (două volume și opt articole și studii apărute în publicații sau volume tematice).

Prin opera sa putem afirma faptul că prof. dr. Ion Mocioi a fost un excelent cercetător și un autor prolific, complex și profund. Cu siguranță majoritatea lucrărilor prof. dr. Ion Mocioi sunt lucrări de referință pentru tematicile abordate, dar apreciem faptul că ultimele două volume vor rămâne pentru viitorime cărți-document și referințe bibliografice indiscutabile, și ne referim aici la: „Brâncuși. Catalogul operelor”, Editura Academica Brâncuși, Târgu-Jiu, 2017, 1277 pag.; și „Pictorul Iosif Keber. O monografie ilustrată”, Editura Academica Brâncuși, Târgu-Jiu, 2017, 1251 pag.

Pentru activitatea sa, prof. dr. Ion Mocioi a primit, de la diverse instituții de cultură, asociații sau fundații, numeroase recunoașteri, distincții sau înscrisuri de onoare, dintre care amintim: „Înscris de onoare” – din partea Inspectoratului pentru Cultură al Județului Gorj (2002, 2009); „Diplomă de Excelență” – din partea Consiliului Județean Gorj(2002, 2009); „Medalie și Certificat” – din partea Senatului României (2004); Premiul „N. D. Miloșescu” și „Diplomă de Excelență” – din partea Centrului Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Gorj (2005); Premiul „Niște Țărani” – acordat de Fundația Națională pentru Civilizație Rurală Slătioara (2006); „Pisanie Domnească – Atlet al lui Hristos” – acordată de Liga Culturală pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni, București (2007); „Cetățean al Europei” – acordat de Liga Culturală pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni, București (2007); „Diplomă de Onoare” – acordată de Liga Culturală pentru Unitatea Românilor de Pretutindeni, București (2007) la simpozionul „Semicentenar Constantin Brâncuși”; „Diplomă de Excelență” – acordată de Asociația Cercetătorilor și Autorilor Gorjeni de Carte Documentară și Științifică (2010); „Medalia Semănătorul Tismana” – acordată de Asociația „Semănătorul” Tismana (2014), și enumerarea poate continua.

Prof. dr. Ion Mocioi a fost și om politic gorjean, calitate în care a fost ales, în două rânduri, reprezentantul Gorjului în Parlamentul României, prima dată în calitate de senator (16 octombrie 1992 – 21 noiembrie 1996), iar în cea de-a doua, în calitate de deputat (11 decembrie 2000 – 12 decembrie 2004).

Prin toate cele prezentate rezultă și se susține afirmația scriitorului Al. Doru Șerban care l-a etichetat pe „dr. Ion Mocioi drept cea mai complexă personalitate trăitoare în Gorjul actual.”

În ultimul timp Prof. dr. Ion Mocioi a lucrat, cu toată puterea, în principal cu resurse proprii, la finalizarea operațiunii de deschidere a două noi muzee. Unul este „Muzeul scriitorilor gorjeni”, la Telești, și al doilea „Muzeul Eroilor Gorjeni”, la Mătăsari.

De subliniat faptul că Prof. dr. Ion Mocioi era membru fondator și activ al Asociației Cercetătorilor și Autorilor de Carte Gorjeni „Al. D. Șerban” Târgu-Jiu și totodată membru al colectivului de redacție al revistei de literatură, arte și istorie culturală „Spicon” editată de aceasta.

Prof. dr. Ion Mocioi era membru și al Asociației Naționale Cultul Eroilor „Regina Maria”, Filiala Gorj „Tudor Vladimirescu” din 30.11.2016, unde făcea parte din Biroul Executiv. (Biografie făcută de Victor Troacă)

Acum, pentru profesorul și omul de cultură, Ion Mocioi, călătoria pe scena vieții s-a oprit și a început cea spre stele, în eternitate. Un gând pios și profund respectuos pentru plecarea în eternitate. Contribuția sa fundamentală la studierea operei lui Constantin Brâncuși și la patrimoniul cultural din Târgu Jiu rămâne o moștenire de neprețuit pentru generațiile viitoare. Îi dorim ca Dumnezeu să-i odihnească veșnicia în liniște și lumină în Împărăția Sa! Drum lin la stele, domnule profesor!

Gigi BUȘE

În categoria ACTUALITATE, EVENIMENTE | Lasă un comentariu

Ședință istorică a Cenaclului „Hohote” din Târgu Jiu

Marți, 14 iulie 2026, de Ziua Națională a Franței, am avut bucuria de a participa, începând cu ora 16:00, la un eveniment cultural românesc de excepție, organizat cu mult suflet și respect pentru tradițiile culturale românești de scriitoarea Cecilia Gurgui la pensiunea dumneaei, intitulată acum „Ursu”, fostă odinioară, Vila Seftea, unde poetul George Coșbuc a tradus „Divina Comedie” cea mai cunoscută operă a lui Dante Alighieri.

Cenaclul „Hohote” din Târgu Jiu a fost invitat de scriitoarea Cecilia Gurgui, membră a acestui cenaclu, de a desfășura o ședință de lucru în acest spațiu pitoresc, unde se îmbină liniștea muntelui cu vâltoarea râului și cu frumusețea naturii, și de a relua tradiția culturală desfășurată în aceste locuri de poetul George Coșbuc și prietenii săi din Gorj și din țară, în perioada 1902 – 1915. Aici, cândva, acum o sută și ceva de ani, mai precis din 1902, era o stațiune culturală, o stațiune literară și din 1938, o stațiune balneoclimaterică, iar doamna Cecilia Gurgui încearcă să reînvie spiritul acelor vremuri.

Așadar, la ora 16:00, la Pensiunea Ursu din apropierea Mânăstirii Tismana, au dat curs invitației membrii Cenaclului Hohote: Nică Janet, Grig Dobreanu, Calotă Rodica, Doru Fometescu, Nicolae Dragoș, Ana Ionele (și eleva Teodora Cruceru din Motru), Gigi Bușe, George Drăghescu, Valeriu Butulescu, Vasile Munteanu, Cecilia Gurgui, Laura și Mihai Lungescu, precum și cunoscuții poeți Spiridon Popescu, Alex Gregora, scriitorul Victor Troacă și susținătorul multor evenimente culturale, Nicu Mitroi, sufletul stațiunii Rânca.

Ședința de cenaclu a început cu mesajul gazdei de bun venit. „Bine ați venit la Pensiunea Ursu Tismana. Suntem extraordinar de onorați că ne-ați făcut plăcerea să veniți la noi, oameni așa frumoși și interesanți, de o cultură ridicată, cum rar au văzut aceste locuri în ultima sută de ani. Bine ați venit pe Valea Tismanei. Aici la noi se îmbină liniștea muntelui, cu vâltoarea râului, cu frumusețea naturii și cu foarte multe gânduri duhovnicești. Aici, cândva, acum o sută și ceva de ani, era o stațiune culturală, o stațiune literară, iar din 1938 o stațiune balneoclimaterică”, a spus scriitoarea Cecilia Gurgui, care a mulțumit domnului Mihai Lungescu, președintele Cenaclului „Hohote”, pentru prezența atâtor oameni valoroși ai culturii gorjene.

La rândul său, președintele Mihai Lungescu, a mulțumit distinsei gazde pentru invitația și primirea făcută, și pentru această primă ședință desfășurată în acest loc mirific al culturii gorjene. A mulțumit membrilor cenaclului și invitațiilor speciali care sunt prezenți, pentru realizarea unui act de cultură de excepție. „La invitația doamnei Cecilia Gurgui, care încearcă cumva să reînvie spiritul acestor locuri, ne-am propus astăzi, aici, o ședință a Cenaclului Hohote care va fi, poate, o ședință istorică în existența cenaclului. Aici, vreme de mai bine de 13 ani, George Coșbuc, își petrecea verile, fiind un izvor nesecat de cultură românească”, a precizat domnul Mihai Lungescu.

În continuare a făcut o scurtă prezentare a activității culturale la Tismana, a marelui om de cultură George Coșbuc, supranumit „poetul țărănimii”. „Soția lui Coșbuc, Elena, era sora lui George Sfetea din Gorj, cel care a construit Vila Sfetea de la Tismana, cu ajutorul prietenului său Nicolae D. Miloșescu din Târgu Jiu, și terminată în anul 1902. Începând cu acest an și până în 1915, când s-a produs accidentul auto care a dus la moarte fiului său Alexandru, familia Coșbuc aveau reședința de vară în această vilă. Aici, Coșbuc a tradus Divina Comedie a lui Dante Alighieri și a scris articolele pentru presa vremii, astfel devenind o figură binecunoscută în viața culturală a Gorjului”. A povestit cum a creat un salon cultural de vară, de mare calitate, printre cele mai importante din România, denumit metaforic „Micul Heidelberg al Olteniei”, unde se întâlnea frecvent cu intelectualii Gorjului, dar și străini, precum profesorul italian Ramiro Ortiz, apoi despre moartea lui Alexandru Coșbuc, la o zi după împlinirea vârstei de 20 de ani, tragedie care i-a înfrânt definitiv puterea de creație lui Coșbuc. După nici trei ani, George Coșbuc avea să moară, în ziua de 9 mai 1918, la București, la doar 51 de ani.

După această prezentare, domnul președinte a făcut următorul anunț: „Vă recomand să pregătiți și să trimiteți lucrări la cel puțin 4 festivaluri: Festivalul de la Alba Iulia, Festivalul de la Orăștie, Festivalul de la Ploiești și Festivalul de la Botoșani «Armenii și restul lumii». Vă mai informez că, în ultimul weekend din luna septembrie, în perioada 25 și 27, ne implicăm, alături de  CJCPCT Gorj, în organizarea Festivalului «Ion Cănăvoiu», într-un format nou. Sperăm să ne apropiem de cele întâmplate în luna mai la Rânca, așa încât umoriștii din România să fie prezenți și să fie bine tratați”. De asemenea, a rugat pe toți participanții, ca pe timpul desfășurării ședinței, să-și prezinte noile creații literare și umoristice. La finalul acestor precizări, domnul Mihai Lungescu a rugat-o pe doamna Cecilia Gurgui să ne consilieze un pic și să ne spună care este intenția dumneaei legată de această sămânță pe care o cultivă astăzi aici. Ce așteptări are de la această întrunire. Să devină permanentă, să devină un nucleu literar, să se extindă prin aducerea la Tismana a mai multor colaboratori și scriitori. Dacă s-a gândit la un proiect și cum o poate sprijini Cenaclul „Hohote” acest proiect.

Doamna Cecilia Gurgui a spus că deși nu este născută la Tismana ci în Dăneștii Gorjului, este strâns legată de aceste locuri prin pensiunea pe care a preluat-o prin anul 1990 și a modernizat-o devenind una dintre cele mai frumoase din Tismana și în mod deosebit, faimoasă încă de la 1902. Dânsa, după ce a scris monografia comunei natale, acum lucrează la o carte dedicată acestor locuri, care se va finaliza în toamnă sub denumirea de „Valea Tismanei, ținutul căutărilor, al iubirii și al liniștii” și ne invită la lansarea ei, tot aici, la pensiune. Ne-a vorbit despre activitatea literară din perioada 1902 – 1915, când George Coșbuc își petrecea vara aici, împreună cu mari oameni de cultură, și se plimbau pe Aleea Tainelor, care pornea de la Chioșcul lui Coșbuc amplasat în spatele Vilei Sfetea, trecea prin spatele Mănăstirii Tismana și ducea până în Parcul dendrologic, unde erau foarte multe plante unicate în Gorj, aduse din străinătate. Aici era cel mai ozonat loc din țară. Referitor la propunerea domnului Lungescu, speră să continue tradițiile perioadei 1902 – 1915, și pe timpul călduros al anilor următori să vină cât mai mulți oameni de cultură în acest salon literar.

În continuare au intrat pe rol hohotitorii gorjeni. S-a recitat mult, de calitate, într-o atmosferă încărcată de lirism. Puținele momente de tăcere, făcute pentru a degusta mâncărurile alese ale gazdei, stropite din belșug cu vinul rubiniu din Podgoria familiei Lungescu, lăsau loc susurului apei Tismanei, care curge chiar la limita proprietății, să depene amintiri legate de prezența lui Coșbuc aici, în chioșcul sau sub fagul care-i purtau numele, ori pe Aleea Tainelor, iar timpul a rămas „înțepenit în mirarea poetică și bucuria sufletească fără egal” cum a spus cu bucurie, Mihai Lungescu, care a și făcut o epigramă de felicitare pentru reușita evenimentului.

CONCLUZIE

Ne-au readus în suflet bucuria

Tismana, epigrama, poezia,

Bucatele Ceciliei Gurgui

Și-n bună parte vinul… știți al cui!

După câteva plimbări pentru vizitarea vilei și a împrejurimilor sale, am poposit puțin și-n crama răcoroasă a acesteia, unde voia bună era din ce în ce mai mare, alimentată de vin și multe glume, care au făcut din acest eveniment, unul istoric și de neuitat.

După ora 20:00, majoritatea participanților au plecat la casele lor, iar ceilalți au rămas peste noapte la vilă să povestească despre eveniment și proiecte de viitor.

Felicitări Cecilia și Nicolae Gurgui, pentru bucate și ospitalitate! Felicitări Cenaclului „HOHOTE”, pentru atmosfera de voie bună creată! Mulțumiri distinșilor invitați, care au destins atmosfera prietenoasă și au devenit hohotitori!

Felicitări familiei Laura și Mihai Lungescu pentru crearea și întreținerea acestui eveniment istoric!

Gigi BUȘE

În categoria ACTUALITATE, EVENIMENTE | Lasă un comentariu

Vernisajul expoziției de sculptură „Moving Elements”

Muzeul Național „Constantin Brâncuși” are deosebita plăcere de a vă invita să participați, sâmbătă, 25 iulie, ora 18:00, la vernisajul expoziției de sculptură „Moving Elements”, cu lucrări semnate de artistul Bogdan Nueleanu.
Expoziția este curatoriată de artistul Vasile Fuiorea – conf. univ. dr. habil. la Universitatea din Craiova și va fi deschisă de conf. univ. dr. Mădălin Bunoiu – prorector al Universității de Vest Timișoara.
Sculptorul Bogdan Nueleanu este absolvent al Facultății de Arte și Design Timișoara și doctorand al aceleiași facultăți, este originar din județul Gorj și un artist cu numeroase expoziții personale, de grup în țară și străinătate fiind un creator cu vizibilitate națională și internațională.

▪️„Sculptorul Bogdan Nueleanu nu mai este demult un artist care să își caute un loc sau o direcție în peisajul artelor vizuale contemporane, în speță al sculpturii, fiind un creator emergent, cu vizibilitate națională și internațională și un profil identitar foarte bine definit. Această calitate, obținută în urma activității sale profesionale remarcabile, ne vorbește despre un creator asumat, stăpân pe mijloacele sale de expresie volumetrică, pe care le investește cu sensuri și semnificații artistice surprinzătoare, capabile să suscite interesul și să producă confesiuni, întrebări, polemici. Setea sa de cunoaștere, pe care am identificat-o urmărindu-i procesualitatea și traseul artistic, îi asigură progresul de la un proiect la altul, prin acumulările experimentale la care lucrează laborios, obținând victorii după victorii în lupta pe care o poartă cu materia și materialitățile metalului. Proiectul expozițional «Moving Elements», desfășurat la Muzeul Național „Constantin Brâncuși”, a fost itinerat în alte două instituții de cultură, fiind conceput pentru a pune în relație de expunere și interacțiune o serie de sculpturi în metal sudat. Această selecție de lucrări – sinteză a unor serii – face parte din ultima perioadă de creație a artistului, activând sub semnul mișcării elementelor lumii vizibile, transfigurate sau proiectate de imaginarul sculptorului. Aspectul compozițional al întregului proiect evocă un adevărat «atelier al lui Hefaistos», dezvăluind privitorului o suită de forme sculpturale supuse auspiciilor focului (sudurii în metal). Manifestându-se ca un adevărat alchimist, potențează la maximum forma și materialitatea aflate într-o permanentă transformare, punând în valoare versatilitatea extraordinară a metalului – care, deși este dur, teluric, nemilos – are acea capacitate ca, în mâinile sculptorului și ale uneltelor lui, să se metamorfozeze prin tăiere, sudură, topire, turnare, torsionare, șlefuire, patinare, texturare etc., smulgând materiei configurări și expresii inedite, care definesc intențiile de comunicare ale autorului, de a transfera către public gândurile, experiențele și proiecțiile sale artistice.” , curator – conf. univ. dr. habil. Vasile Fuiorea.

–––––

▪️„În expoziția «Moving Elements», de la Muzeul Național „Constantin Brâncuși”, artistul timișorean născut în Gorj, Bogdan Nueleanu, propune o reflecție asupra mișcării ca principiu fundamental al existenței și asupra capacității metalului de a deveni purtător de expresivitate, ritm și tensiune vizuală. În sculptura sa, metalul își pierde inerția, întrucât e folosit nu pentru a confirma greutatea, rezistența ori permanența, ci pentru a sugera mișcarea, fragilitatea și energia formelor. Titlul expoziției arată chiar intenția demersului artistic. În câteva dintre lucrări sunt elemente cinetice ce schimbă forma întregului. Astfel, sculptura nu mai este un obiect inert, ci un organism aflat într-un dialog cu spațiul și cu privitorul. De subliniat că această expoziție este prezentată la Târgu Jiu, orașul care păstrează una dintre cele mai importante lecții despre sculptură oferite lumii. Fără a revendica explicit o filiație brâncușiană, Bogdan Nueleanu lucrează în proximitatea aceleiași întrebări fundamentale: cum poate materia să depășească propria condiție și să aibă ritm, emoție și idee, să activeze imaginația și dialogul. Prin «Moving Elements», artistul oferă un răspuns personal&contemporan și își confirmă, implicit, maturitatea prin care a făcut din sculptura sudată o modalitate de exprimare originală, cât și un teritoriu de experiențe vizuale. Lucrările expuse explorează relația dintre material și energie, dintre volum și mișcare, dintre permanență și impermanență. Astfel, privitorul descoperă că metalul poate deveni surprinzător de viu și că rigiditatea aparentă ascunde posibilitatea multor transformări. Expoziția «Moving Elements» este o invitație la contemplarea unei lumi aflate în schimbare, în care materia, forma și timpul se întâlnesc într-un echilibru provocator și fascinant.”, Robert Șerban, scriitor.

📍 Vă așteptăm să descoperiți o parte din lumea fascinantă creată de artistul Bogdan Nueleanu, pe 25 iulie, ora 18:00, la Muzeul Național „Constantin Brâncuși”, strada Victoriei nr. 2, Târgu Jiu!
Mulțumim partenerilor noștri, în special Universității de Vest Timișoara pentru importanta contribuție în realizarea acestui demers artistic!

În categoria ACTUALITATE, EVENIMENTE | Lasă un comentariu

Să învățăm și din istorie: Cum au salvat „fentarea legii” și micro-rezistența poporul român în timpul fanarioților sau al ocupațiilor trecute

Istoria ne arată că sintagma populară „Legea-i făcută ca să fie încălcată” nu s-a născut dintr-un spirit de simplă infracționalitate, ci a fost, timp de secole, o strategie biologică de supraviețuire în fața unor imperii care legislau exclusiv pentru a ne jefui. Când legea oficială înseamnă foamete și sclavie, fentarea ei devine o datorie morală față de propria familie.

Epoca fanariotă (1711–1821) și ocupațiile militare rusești sau austriece din secolele XVIII-XIX reprezintă manualul istoric perfect pentru ceea ce numim astăzi micro-rezistență sau „iuțeală de mână și nebăgare de seamă”.

Iată mecanismele geniale prin care românul de rând a reușit să pună mașinăria de jaf în șanț, lăsându-i pe domnitorii efemeri și pe stăpânii lor din afară să conducă doar aerul:

  1. Greva demografică și „Votul cu picioarele” (Răpirea materiei impozabile)

În timpul fanarioților, birul (taxa pe cap de locuitor) se stabilea colectiv, pe sat. Când dările deveneau insuportabile, țăranii români aplicau o metodă radicală: „băjenăria” (fuga în masă).

  • Cum funcționa: Peste noapte, sate întregi își strângeau bruma de calabalâc, își luau animalele și fugeau în codru, în munți sau treceau Dunărea și Prutul.
  • Efectul pe teren: Domnitorul fanariot trimitea zapciii (recenzorii fiscali ai vremii) să strângă banii, iar aceștia găseau doar vetre goale și câini lătrând la pereți. Pentru că datoria satului rămânea pe hârtie, dar nu mai era nimeni fizic acolo care să o plătească, sistemul fiscal intra în colaps. Fanariotul era obligat să dea amnistii fiscale și să scadă taxele doar pentru a-i convinge pe oameni să se întoarcă și să aibă ce taxa.
  1. Ascunderea resurselor și „economia subterană” (gropile cu provizii)

Stăpânii de la Stambul sau generalii de ocupație austrieci și ruși obligau Țările Române să le asigure aprovizionarea armatelor cu grâne, carne și furaje, la prețuri de nimic stabilite de ei (un fel de PNRR agricol al vremurilor).

  • Cum funcționa: Țăranii au refuzat să devină producători docili pentru imperii. Ei au inventat vetrele ascunse și gropile de cereale (hambarele subterane). Grâul și porumbul erau îngropate în păduri sau în locuri secrete, bine izolate. La suprafață, românul își lăsa doar o mică cultură, mizerabilă, care să pară că abia îi asigură subzistența.
  • Efectul pe teren: Când comisiile de rechiziție veneau să ia recolta, românul se văita, ridica din umeri și arăta un blid gol, mimând o sărăcie lucie și ignoranță totală („Moromete, plătește fonciirea!”). Imperiul pleca cu mâna goală, crezând că poporul e doar leneș și incapabil, în timp ce viața reală a comunității continua, bine mersi, sub pământ.
  1. Mituirea și coruperea executanților (Fisurarea lanțului prin lăcomie)

Fanarioții veneau de la Istanbul cu o suită uriașă de funcționari (greci, albanezi, levantini) care aveau un singur scop: să se îmbogățească rapid în cei 2-3 ani de mandat, înainte de a fi schimbați. Românii au înțeles imediat acest defect de fabricație al sistemului.

  • Cum funcționa: Sub deviza „Peșcheșul și bacșișul deschid toate ușile”, elitele locale (boiernașii de țară) și negustorii români au transformat corupția stăpânilor în armă de apărare. Orice decret domnesc abuziv, orice taxă nouă pe vin, tutun sau oierit (cum era faimosul văcărit) putea fi „aranjată” la nivel local.
  • Efectul pe teren: Se plătea o mică șpagă zapciului sau ispravnicului, iar acesta raporta la București sau Iași că „din cauza secetei sau a bolilor, populația nu are de unde plăti”. Legea rămânea oficial în vigoare pe hârtie, dar pe teren nu se aplica niciodată. Lăcomia funcționarilor trimiși de imperiu anula eficiența ordinului imperial.
  1. Boicotul cultural și „Boierul de divan” care vorbea la pereți

Când rușii au impus Regulamentul Organic (prima noastră cvasiconstituție, făcută să ne transforme în protectorat țarist), sau când fanarioții impuneau moda și limba greacă la curte, rezistența s-a mutat în limba română și în umorul popular.

  • Cum funcționa: Românii mimau o supunere totală în fața stăpânilor. Plecau capul, foloseau formule de lingușire exagerată, dar în secunda în care se întorceau cu spatele, își băteau joc de ei prin satire, bancuri și zicători. Această dublă realitate — una oficială, plină de plecăciuni, și una reală, plină de dispreț și sabotaj — i-a epuizat psihic pe toți ocupanții. Ghiaurul român părea moale și mioritic, dar era imposibil de prins în mână, pentru că aluneca precum o țipar printre degetele birocrației lor.

Lecția istorică: Cine a rămas pe hartă?

Toți acei domnitori fanarioți care au muls țara, toți acei generali austrieci care ne priveau de sus și toți comisarii țariști care ne dictau decretele au trecut ca frunza pe apă. Ei au rămas doar niște note de subsol prăfuite în cărțile de istorie.

În schimb, neamul românesc a supraviețuit nu pentru că s-a bătut eroic cu armate de zece ori mai mari, ci pentru că a perfecționat această „iuțeală de mână”. Statul lor a fost o ficțiune opresivă, dar comunitatea românească a rămas o realitate vie. Le-am dat bani, le-am dat grâne, dar nu le-am dat niciodată mintea, sufletul și controlul real asupra pământului.

În categoria OPINII | Lasă un comentariu

Expoziția fotodocumentară „Voluntari gorjeni în Armata Statelor Unite ale Americii în Primul Război Mondial” vernisată la Târgu Jiu

În dimineața zilei de vineri, 3 iulie 2026, în ajunul Zilei Naționale a Statelor Unite ale Americii, sărbătorită la 4 iulie, la Muzeul Județean Gorj „Alexandru Ștefulescu” din Târgu Jiu, începând cu ora 10:00, a fost vernisată o expoziție fotodocumentară unică intitulată „Voluntari gorjeni în Armata Statelor Unite ale Americii în Primul Război Mondial” și realizată de istoricii gorjeni dr. Dumitru-Valentin Pătrașcu și Daniela-Liliana Pătrașcu.

Cu prilejul vernisajului expoziției, domnul Dumitru-Valentin Pătrașcu ne-a relatat celor prezenți faptul că expoziția este un proiect cultural-istoric dedicat memoriei celor peste 6 000 de români din SUA care au luptat, ca voluntari, în Primul Război Mondial în Armata Statelor Unite ale Americii și, în mod special, al unui grup de 6 gorjeni imigrați în această țară anterior anului 1914, pentru a marca evenimentul care se va produce pe 4 iulie, aniversarea a 250 de ani de la proclamarea de către Congresul Continental, la Philadelphia, a Independenței celor 13 colonii engleze nord americane și constituirea astfel, a ceea ce avea să devină cea mai mare putere a lumii, la finele Primului Război Mondial.

Această expoziție nu ar fi avut loc fără colaborarea și ajutorul neprețuit pe care l-am primit din partea unor urmași ai gorjenilor care au luptat ca voluntari în Armata Statelor Unite ale Americii în Primul Război Mondial”, a precizat istoricul gorjean care, începând cu anul 2022, a început să adune și să cerceteze documente și fotografii, și în acest fel, a reușit să publice, în luna decembrie 2022, în colaborare cu dr. Daniela-Liliana Pătrașcu și dr. Elvis-Ionuț Lunceanu, lucrarea intitulată „Gorjeni în Armata Statelor Unite ale Americii în Primul Război Mondial”.

Unul dinte colaboratori la realizarea acestei lucrări a fost medicul Elvis Ionuț Lunceanu, al cărui bunic, Ion Lunceanu, a luptat ca voluntar într-un regiment de tancuri al armatei americane în perioada Primului Război Mondial și multe dintre fotografiile acestei expoziții provin din colecția personală deținută de către acesta, în calitate de moştenitor al bunicului său, Ion Lunceanu. Întors în țară în anul 1922, gorjeanul Ion Lunceanu a adus și câteva albume de fotografii.

 „Cu surprindere, am aflat și eu, la începutul anului 2022, că printre acești voluntari, au fost și câțiva gorjeni, iar cel care mi-a deschis ochii asupra acestui subiect, a fost, prietenul meu, doctorul Elvis Ionuț Lunceanu, care mi-a spus că bunicul lui a luptat în armata americană în Primul Război Mondial. La momentul acela nu știam nimic despre subiect. M-a mai derutat și altceva. prietenul meu, doctorul, e mai tânăr decât mine, iar bunicul lui, care a luptat în armata americană în Primul Război Mondial, am constatat din documente, se născuse în anul 1884 și a revenit în țară în anul 1922, decedând în anul 1955”.

Istoricul gorjean Dumitru-Valentin Pătrașcu a mai relatat că toți gorjenii care au luptat ca voluntari în Armata Statelor Unite ale Americii, după încheierea războiului, în anii ’20 au revenit treptat-treptat în țară și s-au întors în localitățile lor natale. Pentru că lucraseră în Statele Unite ale Americii înainte de declanșarea Primului Război Mondial, în diverse perioade de timp, acumulaseră anumite sume de bani. Pe de altă parte, datorită faptului că au luptat ca voluntari în armata americană, au primit și cetățenie americană. Unii dintre ei s-au implicat chiar în viața politică locală cum a fost cazul lui Ion Petcu care, la un moment dat, a devenit primar al comunei Arcani și avea un grup de muncitori cu ajutorul cărora construia poduri pe șoselele comunale sau județene din Gorj.

O parte din fotografiile expuse, editate de Crucea Roşie Americană, prezintă aspecte din timpul instrucției trupelor americane înainte de a fi trimise în Europa, iar altele ilustrează parada de 4 iulie 1918, organizată cu prilejul sărbătoririi Zilei Naționale a Statelor Unite ale Americii, la Paris.

Cei aproape 1 milion de soldați și ofițeri americani debarcați în Europa pe Frontul de Vest şi aflaţi sub comanda generalului John Pershing, și-au adus o contribuție deosebit de importantă la terminarea războiului și la victoria Antantei.

Vreau să spun că acești oameni erau destul de înstăriți. Au cumpărat terenuri, și-au construit case și s-au căsătorit. Erau printre cei mai bogați oameni ai comunelor unde locuiau”, a continuat istoricul gorjean.

La Serviciul Județean al Arhivelor Statului a găsit o listă a gospodarilor comunei Magherești, iar pe această listă, printre cei trei-patru gospodari fruntași, se afla și Ion Lunceanu, întors din America în anul 1922.

Din aceste cauze, că erau înstăriți și că erau cetățeni americani, după instaurarea regimului comunist în România, după martie 1945, apoi odată cu începerea colectivizării, acești oameni au fost țintele predilecte ale noului regim din România. „De ce? Pentru că ei erau chiaburi. Ei erau exploatatorii țăranilor. Din cauza lor erau țăranii săraci. Aceşti chiaburi, care munciseră prin fabrici, prin mine, în siderurgie, în Statele Unite ale Americii, cărora le ajutase Dumnezeu să scape cu viață de acolo, dar şi de pe câmpurile de bătălie ale Primului Război Mondial și să se întorseseră în țară, au devenit dușmanii poporului și ai regimului nou instalat”, a punctat Dumitru-Valentin Pătrașcu, referindu-se la aceşti gorjeni curajoși. A relatat, apoi, că aceşti eroi gorjeni au fost arestați, purtați prin închisorile regimului comunist din România, anchetați, torturați, motiv pentru care, cu puţin timp înaintea morţii, unii dintre aceştia, precum Ion Lunceanu din Magherești sau Dumitru Popescu din Cernădia, au fost eliberaţi din închisori, grav bolnavi, să moară acasă. „Așa s-a întâmplat și cu cel puțin doi dintre ei, pe care îi prezentăm în această expoziție. Ion Lungeanu din Magherești, decedat la 18 aprilie 1955 și Dumitru Popescu din Cernădia, Novaci, decedat în 1952. Asta a fost răsplata pe care au primit-o eroii voluntari gorjeni din Armata Americană în Primul Război Mondial pentru eroismul lor.”

O altă întâmplare povestită de istoricul Pătrașcu Dumitru-Valentin face referire la Livius Teiușanu, unul dintre instructorii cercetașilor de la Târgu Jiu, din Cohorta „Domnul Tudor” din timpul Primului Război Mondial. A găsit documente publicate în presă, atât din țară, dar și în presa de limbă română din Statele Unite ale Americii, cu privire la inițiativele acestui om, ofițer al Armatei Române, rănit în luptele din Defileul Jiului, din această cauză fiindu-i amputat un braț, ce avea să devină, spre sfârșitul războiului, în anul 1918, primul atașat militar al României în Statele Unite ale Americii. „Am găsit documente și mărturii publicate în presă, și în presa din țară, dar și în presa de limbă română din Statele Unite ale Americii, cu privire la inițiativele acestui om, Livius Teiușanu, pentru ajutorarea orfanilor de război din România. A organizat mai multe strângeri de fonduri în Statele Unite ale Americii și a avut inițiativa înființării unui orfelinat la Ungheni, în Moldova, care să poarte numele Eroinei Ecaterina Teodoroiu, finanțat din donații ale românilor din Statele Unite ale Americii”.

La acest eveniment deosebit a fost invitat și un militar român veteran, Bondarici George din Târgu-Jiu, maistru militar cl. I, care a participat la misiuni de pace în Bosnia și Herțegovina.

Parteneriatul pentru Pace (PpP), lansat la Summitul NATO de la Bruxelles din ianuarie 1994, a fost programul-cheie prin care Alianța Nord-Atlantică a sprijinit tranziția democratică și reformele militare în statele foste comuniste după Războiul Rece. Acesta a servit ca o ”anticameră” a integrării euro-atlantice, oferind o platformă unică de cooperare practică și militară.

Avem aici, alături de noi, pe unul dintre eroii acestor misiuni, care îmi spunea că a participat la nu mai puțin de patru misiuni de pace și reconstrucție în Bosnia, începând cu anul 1996”, a început prezentarea domnul Dumitru-Valentin  Pătrașcu, apoi l-a rugat pe invitat să povestească, pe scurt, în ce au constat aceste misiuni. După ce s-a prezentat, domnul maistru militar Bondarici George a început destăinuirea: „Am avut onoarea să fac parte din primul batalion de geniu sub conducerea colonelului Vârtopeanu Graur Constantin (născut pe data de 5 decembrie 1951, în comuna Ceataloi, județul Tulcea. Acesta a fost, ulterior, și comandant al Centrului Militar Zonal Constanța, în perioada 2002-2007, iar pe 23 ianuarie 2007, a ieșit la pensie. A decedat la       1 martie 2018 și a fost înmormântat la Cimitirul Central din Constanța, cu onoruri militare). Batalionul, format din 200 de militari, a avut misiunea de reconstrucție a Bosniei și Herțegovinei, având baza militară în Zenica (Zenița), un oraș industrial situat în partea centrală a statului, la aproximativ 70 km nord de Sarajevo, în valea râului Bosna. Este centru universitar și de referință în industria siderurgică, cunoscut pentru Combinatul Siderurgic. În 1996, misiunea de pace de la Zenica (Bosnia centrală) a fost gestionată de forțele UNPROFOR (Forța de Protecție a Națiunilor Unite). Orașul a servit drept nod logistic și comandament regional esențial pentru protejarea convoaielor umanitare și pentru menținerea unui armistițiu fragil între forțele bosniace și cele croate. Regiunea a fost marcată de un conflict intens, iar trupele ONU au trebuit să asigure livrarea de ajutoare către populația civilă într-un mediu extrem de periculos, plin de restricții și atacuri sporadice. Batalionul de geniu a asigurat fluența căilor de comunicație pe drumuri, realizând și un mare pod de pe comunicația Gorazde – Zenica, peste râul Drina. Am mai participat și în 2004 și 2005, la misiuni de reconstrucție”.

Un alt punct discutat cu prilejul vernisajului a fost contribuția Crucii Roșii Americane la combaterea epidemiilor din județul Gorj pe timpul Primul Război Mondial şi în primii ani postbelici (1919-1920).

Pe parcursul anilor 1916-1918, în România s-au declanșat mai multe epidemii care au provocat mai multe morți chiar decât războiul în sine. Se apreciază că au murit aproape jumătate de milion de oameni din cauza epidemiilor care au lovit țara. Pentru combaterea acestor epidemii, un ajutor important a venit și din partea Misiunii Crucii Roşii Americane în România, la fel cum a venit și din partea Misiunii Militare Franceze condusă de către generalul Henri Mathias Berthelot.

Nu doar că românii au luptat în armata americană în Primul Război Mondial, dar Statele Unite ale Americii au ajutat România în anii 1917-1918, chiar și în perioada următoare, în 1919-1920, prin trimiterea a două misiuni ale Crucii Roșii Americane în România, care au distribuit: materiale sanitare, alimente, încălțăminte și îmbrăcăminte populației sărace. În județul Gorj, reprezentanţii Misiunii Crucii Roşii Americane în România au fost găzduiţi, la Târgu Jiu, chiar în casa doctorului Nicolae Hasnaș, fapt relatat în paginile memoriilor sale.

În încheierea evenimentului, istoricul gorjean Dumitru-Valentin Pătrașcu a concluzionat: „Iată cum s-a realizat această legătură între România și SUA, timp de peste 100 de ani, din perioada Primului Război Mondial, ca urmare a inițiativei acestor voluntari gorjeni și ardeleni, ce avea să se continue de-a lungul timpului, să ia noi forme de colaborare odată cu Parteneriatul pentru Pace, ce aveau să ducă la aderarea României la Alianța Tratatului Atlanticului de Nord (NATO)”.

În încheiere, domnul Dumitru-Valentin le-a mulțumit participanților și am făcut o fotografie de final, spre amintire și pentru a marca istoria prezentului.

Acum se cuvine să-i mulțumim și noi pentru realizarea acestui eveniment inedit.

Gigi BUȘE,
Filiala „Jean Bărbulescu” Gorj-Mehedinți a UZPR

În categoria ACTUALITATE, EVENIMENTE | Lasă un comentariu

Expoziția ,,Armonia culorilor” vernisată și la Târgu Jiu

Luni, 6 iulie 2026, de la ora 11:00, Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Gorj (C.J.C.P.C.T. Gorj) a vernisat în sala „Florin Isuf” a instituției, o interesantă expoziție intitulată „Armonia culorilor”, semnată de Conu Ilariu MINEA, un talentat pictor din municipiul Drobeta-Turnu Severin.

Evenimentul a reunit iubitori ai artei, prieteni și invitați care au admirat 40 de lucrări ce surprind sensibilitatea, talentul și pasiunea artistului pentru culoare și pentru frumusețea lumii înconjurătoare într-o gamă variată de culori vii și luminoase. Încă de la intrarea în sala de expoziții te izbea luminozitatea tablourilor expuse ca lumina unui blitz al aparatului de fotografiat. Fiecare tablou spune o poveste frumoasă și reflectă experiența de viață și trăirile autorului, transformând expoziția într-o adevărată invitație la contemplare și emoție. Lucrările sale fiind recunoscute pentru impactul lor emoțional și capacitatea de a crea conexiuni profunde între privitor și subiectele sale artistice.

Mesajul de deschidere al evenimentului a fost făcut de către dr. Ionuț-Viorel BORDEIAȘI, managerul instituției gazdă și moderatorul evenimentului, care a prezentat motivul acestui frumos eveniment. „Bine ați revenit aici la Sala «Florin Isuf» a C.J.C.P.C.T. Gorj. Astăzi avem plăcerea deosebită de a avea un invitat din afara județului, un prieten și colaborator al instituției noastre, artistul plastic mehedințean, Conu Ilariu MINEA, care ne pune înainte o serie de lucrări de artă plastică în ton cu vremea, în ton cu anotimpul în care trăim. O expoziție plină de culoare, o expoziție care ne îmbie să revedem natura în formele ei cele mai frumoase”.

Referindu-se la expoziție, moderatorul a precizat: „Conu Ilariu MINEA ne aduce în fața dumneavoastră, această frumoasă expoziție intitulată «Armonia culorilor», pentru a vă bucura ochiul și pentru a ne alina dorul de natură, dar în egală măsură și pentru a găsi forme de a petrece, de calitate, timpul liber, mai ales în contextul vremurilor în care trăim așa cu incertitudini și schimbări din toate punctele de vedere. Totuși este vară și natura ne cheamă să ne răcorim să luăm contact cu ea, iar lucrările invitatului nostru tocmai în acest sens ne duc, în marea lor majoritate”.

Din partea Consiliului Județean Gorj, organizatorul evenimentului, a fost prezent și domnul profesor dr. Gheorghe Nichifor, consilierul domnului președinte al acestei instituții, care a transmis următorul mesaj: „Consiliul Județean Gorj se bucură pentru ceea ce faceți și în timpurile acestea călduroase, din toate punctele de vedere, drept pentru care îi felicităm pe colegii de la Centru, îi mulțumim maestrului că este aici, în județul Gorj, și îl asigurăm de toată colaborarea noastră și pentru alte experiențe de acest gen. Într-adevăr, e multă culoare vie în această expoziție. Vorbeam și cu domnul profesor Grigore Haidău (artist plastic și caricaturist), despre acest lucru care te izbește imediat. De asemeni e apă multă. Se vede că domnia sa vine de la Dunăre și sigur că acolo Jiul nostru e mult mai mare și nu are cum să nu influențeze opera artistică. Iată, avem aici și «Poarta Sărutului». Înțeleg că ne-o dăruiește nouă, ca respect față de orașul Târgu Jiu. Mulțumim mult. Pentru dumneavoastră cei care sunteți aici, un îndemn de a-i determina și pe alții, care au stat pe această căldură acasă, să vină să vadă în zilele următoare, expoziția aceasta frumoasă. Mulțumiri că suntem împreună. Felicitări încă o dată domnule director și tuturor celorlalți care sunteți aici”.

Conu Ilariu MINEA, realizatorul expoziției „Armonia culorilor”, a mulțumit gazdei, C.J.C.P.C.T. Gorj, în mod deosebit pentru sprijinul acordat la realizarea acestei expoziții, apoi a lămurit de unde vine numele de Conu. „Pe vremea tinereții mele nu se putea vorbi cu domnule. Prietenii și colegii mei mi-au zis Conu pentru că eu eram o fire mai boemă, o fire mai artistică și toată lumea mă știa după această poreclă. Eu am adoptat-o cu mare drag și de atunci eu sunt Conu Ilariu Minea”.

A mulțumit și participanților la vernisaj, pentru că „Un artist, un realizator de artă, fără aprecierea publicului ar fi un anonim, iar eu apreciez vorbele dumneavoastră, indiferent dacă sun pozitive sau negative și cu drag le dezbatem împreună”. Vorbind de expoziție, a spus că speră să fie pe placul tuturor, iar „fiecare dintre dumneavoastră să găsească măcar unul-două dintre tablourile expuse aici care să vă fie pe plac”. Văzând atâta căldură și prietenie din partea tuturor, organizatori și participanți, a promis că o să revină cu mare drag la Târgu Jiu. „Și dacă am venit, de data asta, cu «Poarta Sărutului», cine știe, poate altădată am să vin cu altă lucrare reprezentativă pentru orașul dumneavoastră frumos. Vă mulțumesc încă o dată pentru tot și vă asigur de tot respectul meu”.

Domnul dr. Ionuț-Viorel BORDEIAȘI i-a răspuns la mulțumirile aduse gazdei și a spus: „Eu n-am făcut decât ceea ce sunt dator să fac. Să-i promovăm pe creatori, să promovăm pe oamenii de cultură, pe oamenii de artă, pentru că, slavă Domnului, dacă avem la dispoziție o sală și putem să facem lucrul acesta, este datoria noastră s-o facem”.

Domnul Conu Ilariu Minea a precizat că el este doar pictor amator și nu profesionist, care s-a apucat de pictat dor de câțiva ani. A urmat doar cursurile Școlii Populare de arte nu și o facultate în domeniu și de aceea nu poate fi primit în rândurile Uniunii Artiștilor Plastici din România.  Din această cauză nu poate participa la expozițiile organizate de această uniune.

Așa cum îi stă bine unui vernisaj și mai ales la o expoziție de artă plastică, unde privitorului îi este lăsată la dispoziție întreaga libertate de a gândi și de a vedea dincolo de reprezentarea de pe pânză, tot ceea ce credem în privința sau poate să înțeleagă, a fost prezent și domnul profesor universitar Ion Mocioi, doctor în estetică și un renumit brâncușiolog. Această expoziție este un omagiu pe care-l aducem lui Constantin Brâncuși în anul împlinirii a 150 de ani de la nașterea sa.

Domnul profesor universitar Ion Mocioi a precizat că expoziția se încadrează în aceea pentru lucrările de clasică nouă, cu tendințe puternice moderne, iar autorul face o artă de talent. El folosește o gamă variată de culori, mai ales deschise. A făcut și o remarcă, faptul că dacă tablourile aveau și ramă, le dubla valoarea. „Pentru muzee, este obligatoriu ca orice operă de artă să aibă încadrarea într-o ramă potrivită conținutului și culorilor folosite.” De asemenea, a subliniat faptul că „Mai toate tablourile sun umanizate. Au prezența omului. Și e foarte bine. Asta înseamnă că nu face artă pentru artă ci doar pentru a preamări omul, viața și existența lui complexă. Leagă arta de societate. Unele dintre ele sunt bune de păstrat în muzee. În special cele care se referă la tradițiile satului românesc. Sunt de asemenea și multe peisaje frumoase”. În încheiere a apreciat frumusețea expoziției și diversitatea temelor abordate de autor, realizarea cu talent și meșteșug estetic al fiecărei lucrări, ceea ce place tuturor.

Conu Ilariu MINEA, în vârstă de 67 de ani, este inginer topograf de profesie, originar din Drobeta-Turnu Severin, a absolvit Școala Populară de Artă din municipiul Drobeta Turnu-Severin și a studiat la Școala de Ofițeri de Artilerie. Deși pasiunea pentru pictură l-a însoțit de-a lungul vieții, anul 2024 a marcat un moment de referință în parcursul său artistic, odată cu organizarea primei sale expoziții personale. În spatele reușitelor sale se află și sprijinul necondiționat al soției sale, Ecaterina, pe care artistul o numește cu emoție „îngerul meu păzitor”, recunoscându-i rolul esențial în încurajarea și susținerea sa.

În încheierea expozeurilor, domnul manager Ionuț-Viorel BORDEIAȘI, a făcut următoarea precizare: „Urmează să declarăm deschisă expoziția nu înainte de a preciza că toate lucrările prezente în expoziție sunt expuse totodată și spre vânzare. Dacă cineva este interesat, fiecare lucrare are pe verso și detaliile tehnice: dimensiune, material, denumire, ștampila de autenticitate a autorului și bineînțeles și prețul. Acestea fiind spuse, declarăm deschisă această expoziție și dorim tuturor să aveți o vizualizare cât mai plăcută. Vă mulțumim tare mult de participare”.

Expoziția reprezintă pentru toți iubitorii de artă și frumos o ocazie excelentă de a se familiariza cu pictura artistică a domnului Conu Ilariu MINEA și de a susține talentul său, precum și o plăcută modalitate de a începe săptămâna, printr-o evadare din cotidian și prin posibilitatea de a admira frumusețea naturii transpusă în plan artistic.

Organizatorii expoziției ,,Armonia culorilor” sunt Consiliul Județean și Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Gorj, expoziția fiind deschisă publicului pe tot parcursul lunii iulie a.c.

Gigi BUȘE,
Filiala „Jean Bărbulescu” Gorj-Mehedinți a UZPR

În categoria ACTUALITATE, EVENIMENTE | Lasă un comentariu

Interviu cu Constantin Dobrițescu – pictor consacrat și poet prin vocație

Pentru astăzi vă propun un interviu cu Constantin (Costel) Dobrițescu – pictor consacrat și poet prin vocație. Cu un parcurs artistic de câteva decenii, numeroase expoziții personale și de grup, precum și o activitate literară discretă, dar profundă, artistul și-a construit un univers în care pictura și poezia se completează firesc. În dialogul care urmează artistul își deschide sufletul și ne invită într-o călătorie prin amintiri, inspirație și reflecții despre rolul artei în viața omului.

Ana Ionele, reporter: Pentru început, vă invit să le spuneți câteva cuvinte despre dumneavoastră cititorilor care încă nu vă cunosc!

Constantin Dobrițescu – pictor: Sunt născut într-un sat de lângă Târgu-Jiu unde, așa cum zicea odată prietenul-scriitor Cristian George Brebenel „dealul se ridica direct din câmpie”, în comuna Dănești-Gorj. Am copilărit la țară cu vite și multă muncă unde totul e atât de frumos. Am fost fascinat de pădure, de lunci și zăvoaie, astea fiind lucrurile care m-au incitat să devin pictor, ca să le pot reda pe pânză, spre aducere-aminte. În copilărie nu aveam acasă o bibliotecă, doar 3-4 cărți însă eram pasionat de lectură, dacă găseam pe câmp un ziar mototolit în care un țăran avusese învelită mâncarea, îl luam să-l citesc. Altădată m-am urcat în pod la un bătrân care fusese pe front și venise cu divizia Tudor Vladimirescu de la ruși, știam de la el că avea o valiză cu cărți, luam câte una s-o citesc și o puneam înapoi peste un timp. Atunci am citit viața romanțată al lui Ulianov (Lenin) dar și povestea lui Aurel Vlaicu. Deseori mergeam la bunica mea care stătea peste drum, știam ca acolo găsesc ziare și revista Flacără, iar la câțiva km, biblioteca din comună îmi era mereu loc de desfătare.

Reporter: Domnule Costel Dobrițescu, pictura și poezia sunt două forme diferite de expresie artistică. Cum se întâlnesc ele în universul dumneavoastră interior?

Pictor: Horațiu, în lucrarea „Ars Poetica” spunea: „ut pictura poesis”, care se traduce „precum în pictură, așa și în poezie”. Amândouă nu sunt meserii, ci fiecare este o calitate a celui care le simte. Au fost pasiunile mele vechi, încă din școala primară, dar cred că mai mult mă definește pictura. În acest domeniu am încercat mai mult… și mai demult. Dacă la început mă fascina să reproduc vizibilul, locurile mele preferate din sat, acum pictez însăși poezia, trecând de la iminent și tulburător de real, la metafizic. Deși tata a ținut să mă ducă la un liceu industrial, să învăț o meserie, eu eram mai mult atras de științele umaniste, de literatură, filosofie și istorie (la care eram olimpic mereu), de Artă în general. Timpul liber dintre ore, în timpul liceului, îl petreceam în biblioteca școlii, la d-na Beuran. Mai era o bibliotecă în oraș, acolo doamna nici nu-mi mai făcea fișă. Luam două-trei cărți și era sigură că le aduc destul de repede. Sadu era un oraș mic, cu o singură librărie, dar începusem să cumpăr câte o carte și d-na Creangă, atentă la ce alegeam, îmi oprea câte ceva că nu se prea găseau autorii importanți decât „pe sub mână”.

Reporter: Care dintre cele două ipostaze vă definește mai profund: pictorul sau poetul? Sau ele nu pot exista una fără cealaltă?

Pictor: Amândouă sunt la fel, necesită o concentrare maximă în actul de căutare a lungimii de undă pe care vibrează spiritul, astfel încât în cele din urmă să mă regăsesc ca o prezență somatică în interiorul căreia s-a produs o schimbare. În fața pânzei albe privirea nu se mulțumește cu imaginile brute, vrea detașarea de concret, iar în poezie la fel, vrea libertatea față de limbaj, ceea ce este cam același lucru. Amândouă sunt ecouri ale adevărului în sentiment.

Reporter: Când ați descoperit că aveți această sensibilitate pentru artă și care au fost primele dumneavoastră încercări în pictură?

Pictor: De fapt, toate artele au legătură între ele pentru că celebrează frumusețea și succesele ființei umane, sunt emanații ale unei forțe interioare. Scrisul a luat naștere prin schematizarea progresivă a desenelor, la început imagini figurative. Acesta ar fi cel mai concludent exemplu de evoluție de la concret spre abstract, prin simplificare. A avut loc o sinteză datorită rațiunii, care a despărțit semnul de cuvântul pe care îl figura, transformându-l într-un sunet din care a rezultat un element fundamental: litera. Conținutul estetic pur și perpetuu din interiorul unei picturi atinge zone tulburătoare ale semnificației, făcându-l pe privitor să pășească cu emoție în interiorul operei, cât mai aproape de gândul artistului. Dacă vedem vechi statuete din lut care par foarte moderne pentru că sculptorul de atunci a vrut să modeleze nu personaje ci studii de expresie, ceea ce înseamnă că sunt cuvinte germinate, logo-ul- elementul primordial din univers. Și culoarea sa, cuvântul, prin aspirații, concepte mentale și inventivitate, prin emoție pot fi salvatoare ale sufletului. Să ne amintim și de acei caligrafi care prin arta lor dădeau cuvântului semnificația unui obiect în sine, făcut pentru a fi privit în toată splendoarea lui prin adăugarea de ornamente, prin virtuozitate sau chiar prin modul de așezare în pagină, adăugând cuvântului caligrafie un caracter intuitiv. Mereu, în orice epocă, regăsim focul lăuntric al omului trăitor într-o lume de vis, în care pomii din rai, îngerii locuind în cer și diavolii iadului erau mai reali decât lucrurile și ființele din jurul lui. Da, poezia poate fi prelungirea picturii, în sensul ca imaginile pe care le-am reprezentat în tablou sunt totuși umane, au o anumită greutate și au fost absorbite de gravitație încât s-au depus ca o suferință, prin poezie noi încercând sa completăm cumva, astfel încât joncțiunea dintre emoție și semne să nu fie sfâșiată de contrarii. Amândouă sunt emanate de o energie comună, pământească dar și fluidă uneori, ca o vibrare de aer palpabilă, însușindu-și laolaltă lumea fizica și visul interior.

Reporter: Ați devenit membru al Uniunii Artiștilor Plastici din România, o recunoaștere importantă pentru orice artist. Ce a însemnat acest moment pentru parcursul dumneavoastră?

Pictor: Deja aveam o duzină de expoziții personale, multe prezențe la expoziții de grup. Visam ca într-o zi să devin membru U.A.P dar știam cât e de greu. Până am vorbit o dată cu pictorul Vasile Fuiorea cu care eram coleg de atelier în Parcul Central, care mi-a spus: „Continuă-ți studiile, altfel nu vei putea intra în Uniune!” Le-am făcut și după licență am intrat imediat. A fost o bucurie și în același timp o recunoaștere a responsabilității pentru a fi la înălțime și a-mi onora statutul de membru.

Reporter: Picturile dumneavoastră transmit multă emoție și introspecție. Ce teme vă inspiră cel mai mult atunci când vă aflați în fața șevaletului?

Pictor: La început, cu toate că eram atras de natură, în mod paradoxal am pictat o serie de lucrări în stil cubist, sau o combinație între figurativ și cubism, pe urmă am devenit peisagist prin excelență, am lucrat cel mai mult în plein-air prin Gorj, Ardeal, Delta Dunării, alegeam locuri pitorești plasându-mă în unghiul în care tabloul era ca și compus, în special pictam vase vechi… case vechi – povești uitate. De aici, de la aceste case pline de istorie și de tradiție am trecut la o simbioză între realism și abstracționism, emanciparea parțială față de subiect și conceperea unei subtile narațiuni. Ceea ce fac acum e o căutare a echilibrului între pasiune și natura luată ca model, inspirația și curiozitatea intelectuală stabilind structura – ființă a tabloului. Sunt amintiri de care nu mă pot desprinde și care se reîntorc în plan metafizic. Acest teluric impuls, contactul cu pământul, cu natura, mă urmăresc și totul este, până la capăt, după cum zicea Dali, „persistența memoriei”.

Reporter: În ce măsură locurile natale și oamenii Gorjului se regăsesc în creația dumneavoastră artistică?

Pictor: Am pictat prin comuna mea și comuna în care stau acum, prin zona de munte de la Bumbești-Jiu, Schela, Tismana, Mușetești-Crasna, în multe locuri. Dacă m-am dus cu șevaletul în curtea unui om l-am schițat discret și am completat tabloul acasă cu personajul respectiv, așa cum l-am văzut. Sau, dacă nu mai trăia nimeni în casa aceea veche, pictând eram plin de emoție, parcă priveam cealaltă viață trecută. Pentru că, după cum spunea un scriitor sud-american, „viața nu este aceea pe care am trăit-o, ci aceea pe care ne-o amintim!” Din aceste cioburi de memorie se poate găsi o alternativă la neant.

Reporter: Dincolo de pictură, ați publicat și volume de poezie. Cât de diferit este actul creației atunci când pictați, față de momentul în care scrieți?

Pictor: Aș putea să spun că sensibilitatea pentru Artă o aveam înainte de a merge la școală și exercițiul de atunci i se datorează tatălui meu care avea o brumă de talent neprelucrat, el se distra cu noi făcând un portret de profil cu pălărie dintr-o singură linie neîntreruptă, sau un animal, o pasăre, și ne punea să încercăm. Mie îmi plăcea jocul și am început să inventez, aveam idei năstrușnice. Apoi, la școală, îmi exersam mâna reproducând portrete de scriitori, domnitori din manuale, chiar pe pagina de carte dacă mai era un spațiu gol, pe caiete sau pe bancă, „evadări” pentru care uneori mâncam și bătaie. În copilărie și în adolescență mă jucam cu dalta și cu barda, ciopleam săbii, iatagane, mici statuete, tăvi din lemn de tei, mânere pentru plase, cuiere, rame de oglinzi etc. Ajunsesem un maestru al programării, copiat pe placă opere celebre de Velasquez, Murillo, Grigorescu s.a., apoi în liceu am învățat de la un prieten să fac tablouri din paie de orz. În anul al treilea m-am dus la Școala Populară de Artă, unde am început adevăratul drum în pictură, cu d-ra Floria Mândruțeanu.

Reporter: Există o legătură subtilă între culoare și cuvânt? Poate poezia să continue ceea ce pictura nu reușește să spună?

Pictor: De fapt, toate artele au legătură între ele pentru că celebrează frumusețea și succesele ființei umane, sunt emanații ale unei forțe interioare. Scrisul a luat naștere prin schematizarea progresivă a desenelor, la început imagini figurative. Acesta ar fi cel mai concludent exemplu de evoluție, de la concret spre abstract, prin simplificare. Are loc o sinteză, datorită rațiunii, care desparte semnul de cuvântul pe care-l reprezintă, transformându-l într-un sunet, dând naștere elementului fundamental: litera. Conținutul estetic pur și perpetuu din interiorul unei picturi atinge zone tulburătoare ale semnificației făcându-l pe privitor să pășească cu emoție în interiorul operei, cât mai aproape de gândul artistului. Dacă vedem statuetele vechi din antichitate ce par foarte moderne este pentru că acela care le-a modelat a vrut să reprezinte, nu personaje, ci studii de expresie, ceea ce nu înseamnă decât că sunt cuvinte germinate – Logosul – elementul primordial din univers. Și culoarea, și cuvântul, prin aspirații, concepte mentale și inventivitate, prin emoție pot fi salvatoare ale sufletului. Să ne amintim și de acei caligrafi, care prin arta lor au dat cuvântului semnificația unui obiect în sine, făcut pentru a fi privit în toată splendoarea lui, sporindu-i ornamentele cu virtuozitate sau chiar prin modul de așezare în pagină, conferindu-I în acest mod cuvântului caligrafiat un caracter intuitiv. Mereu, în orice epocă, regăsim focul lăuntric al omului trăitor într-o lume de vis, în care pomii din rai, îngerii locuind în cer și diavolii iadului erau mai reali decât lucrurile și ființele din jurul lui. Da, poezia poate să prelungească pictura, în sensul că imaginile pe care le-am reprezentat în tablou sunt totuși umane, au o anumită greutate și au fost absorbite de gravitație, încât s-au depus ca o suferință, prin poezie noi încercând să completăm cumva, astfel încât joncțiunea dintre emoție și semne să nu fie sfâșiată de contrarii. Amândouă sunt emanate de o energie comună, pământească, dar și fluidă uneori, ca o vibrare de aer palpabilă, însușindu-se laolaltă cu lumea fizică și visul interior.

Reporter: Ani de-a rândul ați activat în cadrul CEC Bank Târgu Jiu, într-un domeniu aparent foarte departe de artă. Cum ați reușit să păstrați vie această lume a sensibilității și creației?

Pictor: Am vrut odată să devin procuror și mă gândeam cum să fac dacă voi deveni, să continui cu pictura. Printr-un joc al întâmplării am ajuns într-un loc cu totul diferit, unde am crezut că voi fi doar pentru timp scurt, dar n-am mai plecat vreme de 35 de ani, până la pensionare. Să știi că aici ai dreptate, era un loc chiar departe de Artă, dar eu am încercat să aduc, prin exuberanță și pasiune, un tonus cald, o undă vizibilă de degajare și relaxare, și cum altfel decât decorând pereții băncii cu tablouri. La un moment dat în sediul nou de pe str. Tudor Vladimirescu aveam 53 de tablouri, o adevărată expoziție pentru colegi și pentru public. Știm bine că aproape nimeni nu poate trăi din arta sa, are nevoie de un job. Făceam o simbioză între acest job și artă, unul era un materialism sănătos iar celălalt o viziune spiritualizată a vieții.

Reporter: A fost profesia o disciplină a rigorii, iar arta un spațiu al libertății interioare? Cum ați împăcat aceste două lumi atât de diferite?

Pictor: Bineînțeles că lucrul într-o bancă e dinamic, riguros și rațional, ceea ce nu prea era pentru mine, eu fiind un visător și nu prea puteam exclude libertatea de gândire. Aveam totuși puterea sa mă detașez complet. O dată ce pășeam afară, mă inunda dintr-o dată o altă energie, un impuls productiv și din clipa aceea aveam un dialog cultural cu mine însumi.

Reporter: Cum privea colectivul de la locul de muncă preocupările dumneavoastră artistice? Era Costel Dobrițescu „funcționarul” sau „artistul”?

Pictor: Cred că eram privit mai mult ca artistul care gândește mai obstinat în metafore și culori și mai lejer în cifre. Paradoxul crud pentru ei cred ca era faptul că la cursuri – teste luam note maxime, dar asta era altceva, știți cum se zice, teoria ca teoria dar practica te omoară! Mulți au apreciat ceea ce făceam pentru că au comandat lucrări de-ale mele.

Reporter: Ce rol joacă liniștea și singurătatea în procesul dumneavoastră de creație?

Pictor: Au fost momente când eram singur cu șevaletul pe plai la Bumbești-Jiu sau prin Maramureș, în locuri liniștite, fără spectatori, atunci simțeam aproape de mine pe Dumnezeu cu inspirația divină. Am pictat și în centrul Clujului sau în centrul Dejului ori în mijlocul satului Șieu – Măgheruș, la Cimpa și în alte localități, chiar pe strada Victoria din Tg. Jiu și m-am putut foarte ușor detașa de prezența oamenilor. Așa că, dacă ești stăpân pe mijloace mâna merge ca într-un fel de dicteu automat. În atelierul propriu, care acum este în casa de la țară mă simt ca într-un altar, aici simt cum pot atinge cu vârful degetelor subiectivitatea pură, prin recurs la memorie. Spațiul meu de lucru e vibrat de melancolii, în care toate cele care se ivesc din mișcarea mâinii tind să erupă cu putere. Nimic nu este exhaustiv, toate gândurile sunt generatoare de sintaxe noi, ele căutând un punct de fugă în cea de-a patra dimensiune a universului – care este timpul – și totul se compune mai mult prin readucerea în realitate a unor umbre trecute ca produs al puterii de imaginație și fragmente de amintiri.

Reporter: Credeți că artistul se naște sau se formează prin experiențele vieții și prin multă muncă interioară?

Pictor: Cred că el se naște artist. Poate și ursitoarele îl ajută cu o doză de talent, dar în mod sigur viața și educația, bucuriile sufletului și spiritul în mișcare, modul cum reușește să-și polarizeze atenția spre acei germeni în care se poate regăsi, îl formează ca artist.

Reporter: Într-o societate tot mai grăbită și pragmatică, mai are arta puterea de a schimba oamenii?

Pictor: Eu am certitudinea că Arta este elixir pentru viață, ca un numitor comun de idealitate. Nimeni nu merge în alta țară ca să afle cât grâu sau cărbune s-a produs acolo, toată lumea vizitează muzee, catedrale, merge în galerii, căutând o sărbătoare pentru ochi, pentru confortul vizual și spre liniștirea spiritului.

Reporter: Privind în urmă, ce considerați că v-a oferit cel mai mult împlinire: cariera profesională sau libertatea creației artistice?

Pictor: Cariera profesională pentru mine a fost asemenea serviciului militar. În momentul când s-a terminat, în prima zi de pensie, am uitat. Deseori am auzit pe câte unul că la pensionare simți un gol lăuntric și nu poți dormi, că te trezești la aceeași oră, din reflex…! La mine nu a fost așa! În prima dimineață am condensat tot timpul trăit la bancă într-o simplă imagine, o clădire ca oricare alta și atât. Dar când pictez e altceva! Lucrând la un tablou mă și gândesc la următorul, este o trăire interioară fără sfârșit.

Reporter: La ce proiecte lucrați în această perioadă și ce surprize pregătiți iubitorilor de artă și literatură?

Pictor: Dacă pictura este pentru mine un mod de viață, poezia este doar un hobby, are altă motivație, ca un ecou rămas după ce forța interioară transpusă în pictură își revendică spontan un drept la exprimare. Scriu rar, însă atunci când scriu, scriu cu drag. Am început un ciclu de lucrări prin anul 2006, intitulat „Umbre de Timp”, și asta este o temă inepuizabilă. Cum am zis, după perioada de naturalist am făcut o serie de tablouri suprarealiste și apoi într-un fel de impuls ancestral, permanent, m-am integrat într-un curent care pune accent pe emoția poetică, trăirea interioară și dimensiunea spirituală a artei numit „expresionism liric”. O pictură pe care o vreau calmă, cu un caracter muzical, simbolic și contemplativ, mergând cu figurativul dizolvat în anumite zone până la abstractizare. Prin culori mai vii, aproape de fovism, ritm și formă vreau să exprim stări sufletești, senzații și idei interioare. Aveam pregătită o expoziție cu lucrări noi pentru luna februarie a acestui an, dar cu o săptămână înainte am aflat că trebuie să fac urgent o operație așa că am amânat.

Reporter: Dacă ar fi să transmiteți un mesaj tinerilor care își ascund talentul din cauza unui drum profesional diferit, care ar fi acela?

Pictor: Sfatul meu ar fi acesta: niciodată să nu ocolească ceea ce încearcă sufletul să transmită! Un vis urmărit cu obstinație va arunca o punte între intelect și aparența realității, o închipuită fereastră – ca un geam de rouă – către panorama trecătoare a lumii, pentru reculegere și căutare. Și totuși, retorica artistului și poezia mută din lucrările tale, concepția interioară preexistentă și secunda magică în care te afli în starea de grație sunt mai greu de pătruns fără o cultură de specialitate, câștigată și îmbunătățită continuu. Așadar, nu ocoliți chemarea artei! Ea vă poate conduce spre o adevărată transformare lăuntrică și vă poate ajuta să vedeți ceea ce se află dincolo de aparențe, acolo unde ochiul nu mai este de ajuns.

Reporter: Ați simțit vreodată că talentul artistic a fost umbrit de obligațiile vieții cotidiene sau, dimpotrivă, experiențele trăite v-au îmbogățit creația?

Pictor: Poate uneori aș fi avut nevoie de mai mult timp pentru meditație și pentru contemplare dar știam că nimic nu mă poate salva de rigorile acestui mediu decât tot arta și, câteodată da, brusc simțeam o mișcare de întoarcere a spiritului pe verticală, o pornire histrionică spre transcendent. Totul e, până la urmă, experiență de viață, cunoști caractere, individualități și medii diferite, sunt atinse niște corzi ale sufletului, câștigând o gramatică formală a gândirii artistice. După cum zicea cândva Van Gogh: „Ca artist nu ești decât o verigă într-un lanț și fie că descoperi, fie că nu descoperi cine știe ce, îți poți alina tristețea!”.

Reporter: Mulțumesc!!

Interviu realizat de Ana Ionele, jurnalist,
Filiala „Jean Bărbulescu” Gorj-Mehedinți a UZPR

În categoria ACTUALITATE | Lasă un comentariu

Beata de Robien – Blestemul Svetlanei

Povestea fiicei lui Stalin – volum apărut în 2016, la Éditions Albin Michel, din Paris, cu titlul în limba franceză, La malédiction de Svetlana: Lhistoire de la fille de Staline, și premiat cu „Charles Oulmont” sous l’égide de la Fondation de France, iar în 2018, la București, la Editura Humanitas.

Despre Blestemul Svetlanei, Claire Julliard, de la Le Nouvel Observateur, afirma: „Beata de Robien spune povestea unui destin de excepție. Această remarcabilă biografie se citește ca un roman rusesc.”

Folosind pentru documentare o varietate de surse, de la mărturiile și scrierile Svetlanei, ale rudelor, prietenilor și cunoscuților, la fotografii și documente de arhivă, inclusiv documente recent declasificate ale serviciilor secrete americane, scriitoarea reconstituie destinul tragic al unicei fiice a lui Iosif Vissarionovici Stalin.

Cartea începe cu un Prolog și este structurată în cinci părți: Anii petrecuți la Kremlin (1926-1941); Anii de război (1941-1945); După război (1946-1953), Eliberarea (1953-1967); Vremea deziluziilor (1967-2011).

Prologul o prezintă pe Svetlana la ambasada sovietică din New Delhi, pe 6 martie 1967, unde se pregătea o petrecere cu ocazia Zilei internaționale a femeii. Pentru a nu trezi suspiciuni, acceptă invitația ambasadorului Ivan Benediktov la prânz și îi cere acestuia pașaportul confiscat la sosire, iar el, convins că a doua zi se va întoarce în Rusia, i-l restituie, deși conform procedurii ar fi trebuit să-l primească la aeroport, înainte de plecare.

Întoarsă la hotel, își lasă valiza și cadourile cumpărate pentru familie pe pat, luându-și într-o geantă mică doar strictul necesar, și îi cere unui taximetrist s-o ducă la ambasada americană, unde cere azil politic.

Partea întâi a romanului prezintă evenimentele în desfășurarea lor cronologică, începând cu momentul nașterii Svetlanei, la 28 februarie 1926, într-o duminică, fiind al doilea copil al Nadejdei Sergheevna Allilueva, după băiețelul Vasili, născut cu cinci ani în urmă. Aceasta nu-și dorise niciunul din cei doi copii, relația cu Iosif nefiind tocmai armonioasă, dar căutase un nume deosebit de cele comune, rusești, pentru fetița lor, sperând că soțul ei o să-l accepte.

Svetlana provine din mitologia slavă, iar în rusă înseamnă luminiță. E un nume prezent în poezia romantică, potrivit pentru o persoană cultivată, cum își dorea să devină fiica ei și îi place tatălui. În scurt timp prenumele fetiței ajunge la modă, fiind împrumutat și de industria parfumurilor, care creează Duhi de Svetlana, un parfum rar, destinat elitelor.

Iosif este încântat nu doar de nume, ci și de micuța în care vede deja „o eroină – scopul existenței sale, creația sa, pasiunea sa exclusivă, ființa sa”, gânduri și sentimente pe care nu le avusese nici pentru Vasili, nici pentru băiatul din prima căsătorie.

În timp, viața Nadejdei alături de un bărbat aflat în fruntea țării, care îi cere supunere totală, devine tot mai complicată și iubirea care o legase de el, în ciuda diferenței de douăzeci și doi de ani, se estompează pe fondul nenumăratelor certuri, iar Svetlana crește asistând la scene violente. Din primii ani observă că nimeni nu îndrăznește să-l contrazică pe tatăl ei și că toți tovarășii săi i se adresează cu slugărnicie, singura ființă capabilă să-l liniștească în stările de furie fiind ea, fetița care i se cățăra pe genunchi și îi mângâia obrajii făcându-l să zâmbească.

Nadia, cum o alintase Iosif la începutul căsătoriei pe soția sa, amenință cu divorțul, pleacă la părinții ei, însă fără a găsi înțelegere. Într-o seară, în apartamentul lor de la Kremlin, fetița aude că mama îi strigă tatălui, în camera alăturată: „Ești un călău. Îți torturezi fiul, îți torturezi soția, torturezi tot poporul rus!”

În astfel de momente, Svetlana și-ar fi dorit să se refugieze în brațele mamei, dar aceasta o respinge de fiecare dată cu răceală, trimițând-o la doică și izolându-se zile întregi pe motiv că e bolnavă.

Doica, niania, o alintă, o hrănește, doarme cu ea, o îmbracă, îi împletește părul și-i spune povești, suplinind afecțiunea pe care trebuia s-o primească de la mamă.

Nadejda se odihnește o vreme la Karlsbad, apoi călătorește la Berlin să-l întâlnească pe fratele ei Pavel, care lucra la ambasadă ca atașat comercial. La întoarcere e o femeie schimbată, cu dorință de emancipare, și se înscrie la Academia comercială, ceea ce îl nemulțumește profund pe Iosif.

Fotografiile Svetlanei din vremea aceea arată o fetiță dolofană și bucălată, pe genunchii tatălui său, deși în țară milioane de oameni mureau de foame. Și camera ei era plină de păpuși aduse din toată lumea, dar un loc aparte îl aveau păpușile rusești cu păr auriu și ochi albaștri, provenite din republicile care compuneau URSS.

Chiar dacă basmele citite seara de niania o învățau să aibă răbdare pentru orice, de mică Svetlana era impulsivă, posesivă și pasională, suferind că mama îi rămâne inaccesibilă.

Nadejda se simte ca într-o închisoare la Kremlin, fiind nevoită să folosească zilnic permisul de liberă trecere, iar apartamentul devine insuficient, pentru că personalului de serviciu i se adaugă garda de corp, perceptorii și guvernanta fetiței. Deși Iosif petrece foarte puțin timp acasă, lucrând noaptea și dormind ziua, o acuză adesea că își neglijează familia pentru Academie.

La un moment dat Nadejda cedează psihic și se sinucide, dar Svetlana află abia după ani, dintr-un articol publicat într-una dintre revistele englezești pe care tatăl ei i le recomandase pentru a-și îmbunătăți engleza. Între timp, o mulțime de rude și prieteni fuseseră deportați în lagăre, iar alții uciși. Svetlana înțelege că Iosif este autorul moral al tuturor acestor fapte.

După moartea lui, Hrusciov o cheamă și-i arată raportul care urma să fie prezentat la congresul al XX-lea al partidului. Citindu-l, își dă seama că e un atac frontal la adresa lui Stalin, prin faptul că denunță paranoia falselor comploturi, represiunea, metodele ilegale de anchetare, tortura, deportările masive și, nu în ultimul rând, cultul personalității. Totodată, raportul îl face vinovat pentru înfrângerile armatei sovietice din anii 1941 – 1942, dar și pentru că a introdus termenul de dușman al poporului, ordonând arestarea și încarcerarea a mii de nevinovați. „Uneori mergeai la Stalin, unde erai invitat ca prieten. Dar nu știai unde aveai să fii dus după aceea: acasă sau la închisoare”, povestește Hrusciov la un moment dat. Această frază îi revelează teroarea pe care au trăit-o nu doar simplii cetățeni, ci și colaboratorii lui, ceea ce explică slugărnicia și lingușeala lor, dar și faptul acești colaboratori erau la fel de vinovați.

Cel mai trist lucru pentru Svetlana este acela că tot ce scrie în raport e adevărat și începe să se teamă că ar putea fi considerată responsabilă pentru faptele tatălui ei.

Rând pe rând, lectura cărții dezvăluie un personaj complex, plin de contraste. Din fetița care-și admiră tatăl, protejată de zidurile Kremlinului și departe de lumea reală, Svetlana devine o tânără răzvrătită, atrasă de iubiri complicate și încercând să scape de stigmatul familiei, apoi o femeie matură care hotărăște să-și schimbe numele și să fugă din URSS, când avea 41 de ani, cu prețul abandonării celor doi copii, Osia (Iosif Morozov) și Katia (Jdanov), din căsătorii diferite. Mai mult de atât, ea denunță ororile comunismului.

Viața în lumea liberă, pentru care nu era pregătită, e un exercițiu de supraviețuire. Alte legături amoroase, altă căsnicie ratată și o fiică americană, Olga (Peters), pe care o crește singură. Un lung șir de peregrinări însoțite de necazuri, după ce obținuse cu greu permisiunea de a ieși din URSS, pentru a merge în India, în contextul morții lui Andrei Siniavski, iubitul ei indian.

Drumul spre Statele Unite implică o trecere prin Elveția, iar azilul politic obținut, o supraveghere permanentă de către KGB și CIA, dar are posibilitatea să scrie patru cărți de memorii, primele două (Douăzeci de scrisori către un prieten; Un singur an) bucurându-se de succes și asigurându-i traiul. Cu toate acestea, își gestionează prost veniturile. O duce pe Olga în Anglia, pentru studii, însă la scurt timp un telefon al fiului său îi trezește remușcări și cere permisiunea de a reveni în Rusia. Revenirea, împreună cu Olga, este o mare dezamăgire. Katia refuză orice contact cu ea, întâlnirea cu Osia îi lasă un gust amar, iar autoritățile încearcă s-o folosească pentru a realiza o comparație cu Occidentul, în favoarea Rusiei, mai ales că URSS-ul începuse reabilitarea parțială a lui Stalin, în contextul apropierii celei de-a 40-a aniversări a victoriei asupra Germaniei naziste. Ambele primesc cetățenia rusă, o alocație lunară, un apartament spațios și o mașină cu șofer, dar școlile internaționale care existau în timpul lui Hrusciov fuseseră desființate de Brejnev și Olga învață limba rusă în particular.

La conferința de presă din 16 noiembrie 1984, Svetlana le spune jurnaliștilor că plecarea ei, în 1967, din URSS, nu a fost premeditată, că a cedat în fața „așa-zisului miraj al lumii libere”, despre care nu știa nimic, dar că nu s-a putut adapta niciodată și că a fost marioneta CIA-ului. Vorbește despre suferințele și mizeria lumii anglo-saxone, concluzionând: „N-am avut nici măcar o zi de libertate în Occident.” Americanii nu-i iartă această declarație, chiar dacă încearcă mai târziu să susțină că interpretul i-a tradus greșit spusele.

Săptămânile petrecute la Moscova și apoi în Gruzia, pentru a-i prezenta Olgăi ținuturile natale ale bunicului său sunt epuizante. Își dă seama că rușii n-o înțeleg și că nici ea nu-i înțelege pe ei, că anii au trecut, dar imperiul e la fel de irespirabil.

În decembrie 1985, îi cere permisiunea lui Gorbaciov, venit de curând la conducere, cu reforme noi, să părăsească Uniunea Sovietică. Olga se întoarce la studii în Anglia, iar ea, la Chicago. La aterizarea, jură să nu mai revină niciodată în Rusia, exclamând: „Dumnezeule, America e magnifică!”

Odată întoarsă, încearcă, fără succes, să vândă The Faraway Music și e nevoită să se descurce din traduceri, hotărând să scrie Carte pentru nepoțele, însă nici de această a patra carte editurile americane nu sunt interesate. Manuscrisul va fi publicat datorită unei prietene, la sfârșitul lui 1991, într-o revistă rusească, dându-le celor doi copii ai săi posibilitatea de a o înțelege, în sfârșit, pe mama lor.

Svetlana Alilueva moare, pe 22 noiembrie 2011, la un azil de bătrâni din Wisconsin, după ce, diagnosticată cu un cancer la colon, refuză să se trateze. Ea cere să-i fie împrăștiată cenușa în Pacific, rugăminte pe care Olga i-o îndeplinește, și se stinge păstrându-și demnitatea: „Cel mai rău lucru din lume e să te plângi… Poate am o cruce de dus, dar nu sufăr. Știi, în tradiția creștină se spune că trei generații trebuie să plătească pentru păcatele tatălui.”

În categoria DIN BREASLĂ | Lasă un comentariu