un roman scris cu dragoste pentru Brâncuși și arta sa
(Ioan A. Popa)
Peter Neagoe, autorul romanului SFÂNTUL DIN MONTPARNASSE, l-a cunoscut pe Constantin Brâncuși la București, la Școala de Arte Frumoase, unde au fost colegi și unde a început prietenia lor.
Pe cei doi i-a apropiat faptul că își petrecuseră copilăria și primii ani ai adolescenței în mediul rural, unde viața se derulează în mijlocul naturii, în consonanță cu ritmul anotimpurilor și cu tradițiile populare.
Amândoi au fost talentați și perseverenți, alegând să plece din țară pentru a-și împlini visul. S-au reîntâlnit la Paris, în 1926, când Brâncuși devenise deja sculptorul modern al cărui atelier din Montparnasse atrăgea iubitorii de artă, iar Peter Neagoe se afla abia la începutul carierei scriitoricești.
Deși nu și-a terminat studiile de artă începute la București și a renunțat să picteze, Peter Neagoe a fost preocupat toată viața de arta modernă, scriind, în 1932, influențat de Manifestul Suprarealist al lui André Breton, un eseu despre suprarealism, însoțit de șase reproduceri din Juan Miro, André Masson și Max Ernst, în care face referire la pictorii suprarealiști (pe unii dintre ei îi cunoștea personal), exprimându-și părerea că, în pictură, suprarealismul reprezintă o simplificare contrară mersului înainte al ființei umane. Scriitorul a realizat și o lucrare rămasă în manuscris, despre maeștrii francezi ai erei postimpresioniste ( o culegere de șase eseuri despre Cézanne, Degas, Gauguin, Monet, Renoir și Van Gogh, inspirată de galeriile și colecțiile de artă pariziene, pe care le-a studiat cu minuțiozitate).
Intenția mai veche de a scrie un roman despre viața marelui sculptor ia o formă decisivă după moartea lui Constantin Brâncuși, în 1957, însă se tipărește abia în 1965, postum.
Cartea urmărește etapele principale ale vieții sculptorului: copilăria și adolescența petrecute în Gorj, studiile la Craiova și București, ucenicia și consacrarea la Paris, finalul vieții și moartea artistului, în atelierul său din Montparnasse.
În roman apare un personaj fictiv, creat de autor din considerente epice (un alter ego al autorului), Mihai Romanov, un ziarist bucureștean care îl descoperă pe Constantin în țară. „Într-o zi însă, pe când cioplea o piatră de mormânt, Varvara deschise ușa atelierului și dădu buzna înăuntru împreună cu un străin în haine de oraș, care se prezentă drept Mihai Romanov. Era un tânăr jurnalist din București care cutreiera satele românești vara, în timpul concediului. Fotografia și colecționa artă populară…Fotografiile trimise de el la Paris și Londra fuseseră reproduse în diferite reviste și erau foarte apreciate.”
Pregătindu-și aparatul de fotografiat, Romanov observă basorelieful reprezentând trei bătrâne din sat, asemeni unor bârfitoare adunate laolaltă, cap lângă cap, în fereastra casei, capul din mijloc fiind mai înalt decât celelalte două, care erau înclinate spre el într-o atitudine de așteptare încordată. Examinându-l cu atenție, i se pare că întruchipează esența bătrâneții – renunțarea, în fața scurgerii timpului, înțelepciunea câștigată de-a lungul anilor și o tandrețe calmă.
Îl întreabă pe Constantin de ce-a făcut grupul așa, iar explicația lui îl surprinde: „La început m-am gândit să despart capetele, să le rotunjesc, dar, după ce-am mai chibzuit, m-am gândit să las piatra să le unească.”
Ziaristul își dă seama că are în față un mare talent și e curios unde a studiat arta. Răspunsul lui Constantin e și mai surprinzător: „Am învățat singur. De mic copil: la început de tot a fost un om de zăpadă, apoi m-am jucat cu lutul; am cioplit în lemn, iar acum cioplesc în piatră.”
Impresionat de talentul lui, îl sfătuiește să meargă la Craiova, la Școala de arte și meserii, oferindu-i prietenia sa și totodată sprijinul necesar în momente dificile consumate în țară și la Paris.
După plecarea lui Mihai Romanov, Constantin a rămas dezorientat. „Cine era străinul din București? Era el oare aducător de vești bune? Nu-și putea explica altfel curioasa schimbare din viața sa. Dorința de a sculpta îi inundase întreaga ființă – trebuia să dea formă plăsmuirilor imaginației sale. Da, trebuia să le dea o formă în concordanță cu ceea ce simțea în adâncul ființei sale. Numai astfel putea să trezească la viață o bucată de lemn sau de piatră. Deodată simți că legăturile cu satul său încep să se destrame. Părăsea casa și pe Rada, pleca pentru totdeauna. Aparținea unei lumi noi, de dincolo de sat.”
La Viena, după un drum pe jos, care durase un an întreg, reușește să vadă marea expoziție retrospectivă Rodin, organizată și în alte orașe mari ale Europei, după ce lucrările cunoscutului sculptor fuseseră expuse într-un pavilion special, la Târgul Internațional de la Paris, în 1910.
Creația lui Rodin i se pare diferită de tot ce știa. „Una dintre lucrări, foarte îndrăzneață, intitulată Om mergând, îl fascină. Reprezenta un om fără cap și mâini care mergea înainte. Centrul atenției era trunchiul, atât de dinamic, de parcă te chema să mergi odată cu el. Constantin privea hipnotizat. Pengtru prima oară în viață constata eliberarea unei idei ce prindea singură viață, fără să fie nevoie de reprezentarea întregii figuri. Așadar, asta era revoluția despre care îi povestise Romanov, numind-o noua artă.”
Însă, chiar dacă a părăsit satul și apoi țara, principala sa sursă de inspirație a rămas spiritualitatea românească, purtând cu sine peste tot, ca pe o icoană, imaginea simplității și curățeniei țăranului român, a înfrățirii lui cu natura. Mărturie stau cadrul cioplit al ușii atelierului, cuptorul și patul de lemn, pe care și le confecționează singur, pasărea măiastră desprinsă din poveștile românești, devenită simbol al aspirației sale spre infinit.
Ajuns la Paris în plină revoluție artistică, arta sa sculpturală este influențată de reprezentanți ai tuturor artelor, care încercau să transmită un mesaj nou într-o formă nouă, considerată mai aproape de perfecțiune (Isadora Duncan, Nijinski, Picasso, Apollinaire, Stravinski…)
În același timp, este preocupat de zeitățile răsăritene, de cărțile mistice, de meditație, de înțelegerea lui Budha, a lui Lao-tse, a poetului tibetan Milarepa.
Arta lui Constantin și viața de toate zilele exprimau viziunea lui despre lume: „Pentru a obține liniștea trebuie să te detașezi de tine însuți.” Cei care au avut norocul să-l cunoască în atelierul lui au fost primii care l-au numit Sfântul din Montparnasse.
Romanul prezintă și latura sentimentală a vieții lui Constantin, iubirile sale, începând cu Rada, continuând cu Livia, fiica sculptorului Hegel, apoi cu Marthe, Elaine Feyre și alte figuri reale, care au trecut ca prietene sau iubite prin viața sa, toate părând a avea rolul de a-i pune în valoare sinceritatea și profunzimea trăirilor, integritatea…
Într-o zi, Mihai Romanov îl vizitează în atelier și îl roagă să facă un monument funerar, care să simbolizeze iubirea fără de moarte, pentru un prieten a cărui iubită se sinucisese, și îi recomandă o copie după Sărutul lui Rodin.
Deși avea mare nevoie de bani, Constantin refuză comanda, deoarece hotărâse să nu mai lucreze copii. La insistențele prietenului său, îi răspunde iritat: „Sărutul lui Rodin e ceva obișnuit. Doi oameni goi care se sărută neîndemânatic, numind aceasta pasiune. Ai putea vedea ceva mai banal pe o piatră de mormânt? Nu este genul de dragoste pe care amicul tău ar admira-o. El vrea ceva care să sublinieze eternitatea dragostei.” Iar când prietenul său îl întreabă dacă poate să facă așa ceva, Constantin îi arată blocul de piatră din atelier spunându-i: “Are forma și soliditatea unei pietre de mormânt. Va trebui să sculptez un cuplu, fără a distruge impresia de solid pe care ți-o dă piatra. De aceea cele două figuri nu vor fi decât schițate. Ar putea semăna cu o sculptură primitivă; sau cu una grecească. Dar nu va semăna. Nu va corespunde niciunei perioade. Va aparține eternității. Să nu crezi însă că va fi ușor de făcut. Îmi va lua timp mult să ajung la această simplitate. Voi încerca forme neștiute până acum. Uitate.”
După ani, îi vine ideea să transforme un copac într-o coloană nesfârșită, care ar putea reprezenta aspirația omului spre infinit. În căutarea unui copac potrivit, își rupe piciorul și trece printr-o convalescență de lungă durată, timp în care îl îngrijește Marthe. Mihai se afla pe frontul din Balcani, corespondent de presă, și-i trimitea scrisori în care se lăsa pradă dezolării și furiei. Atelierul lui Brâncuși trecuse prin două războaie, însă el reușise să trăiască în liniște, păstrându-și încrederea în sine.
Când a putut din nou să lucreze, Constantin a refăcut de mai multe ori Coloana infinitului, îmbinând imaginația creatoare cu exactitatea matematică
Terminând Copacul vieții, acesta și-a găsit loc într-o grădină din Paris, devenind obiectul admirației privitorilor.
Vinde destule lucrări pentru a-și asigura o existență lipsită de griji și se mută în Rue de Vaugirard, transformând clădirea unei vechi fabrici într-un atelier mai mare, care să-i asigure lumina necesară, rămânând acolo pentru tot restul vieții. „Curând atelierul se umplu cu sculpturi uriașe care creau impresia unui cimitir, deși erau mult prea mari pentru a fi luate drept pietre de mormânt. Lângă această sală mare se afla o cămăruță, adevăratul atelier al lui Constantin. Pereții acesteia erau acoperiți cu unelte de toate felurile. În centru se afla un cuptor unde își încălzea uneltele ce trebuiau ascuțite sau topea bronzul. Mai avea alte cinci camere; trei de lucru și două în care își petrecea restul timpului. Lângă atelier exista încă o cameră mică, în care Constantin asculta muzică orientală la un fonograf construit de el, cu un difuzor de o fidelitate incredibilă. Dormitorul era sus. La atelier ajungea pe o alee cu pietriș, mărginită de cireși. Artiștii discutau prin cafenele cu venerație despre Brâncuși și atelierul său.”
Mihai Romanov îl vizitează în cea din urmă iarnă a sa, când devenise aproape un pustnic, și îl găsește îmbătrânit. La cafea, Constantin îi povestește că orașul vrea să dărâme atelierele din zonă și să construiască acolo o clinică, dar nu îndrăznesc până nu moare el, spre bucuria celorlalți artiști care se roagă să mai trăiască… apoi îi mărturisește că nu se mai simte așa bine ca înainte: „Mi-am făcut testamentul. Nu-mi voi lăsa lucrările nici negustorilor care își spun colecționari și oferă milioane pe ele, doar pentru a primi mi
„Da. Oamenii simpli îmi vor înțelege sculptura. Într-o zi diamantele mele vor fi reproduse la scară monumentală în toate parcurile lumii. Pasărea de bronz se va înălța strălucitoare din Grădinile Luxemburg, ca o săgeată, pentru că acolo este locul ei, sub cerul liber, nu într-un muzeu. Toată viața am căutat esența zborului. Aceasta este dorința secretă a omenirii.”
Și tot Mihai Romanov este singurul martor al morții artistului. Romanul se încheie cu imaginea mormântului, într-un colț al cimitirului Montparnasse, unde fusese așezat și Sărutul, sculptura care însemnase o direcție nouă în arta lui Brâncuși, urmată de întreaga lume a artei. În opinia trecătorilor, simboliza, nu doi oameni, ci toți oamenii care s-au îmbrățișat vreodată pe acest pământ.
Surse bibliografice:
- Peter Neagoe, Sfântul din Montparnasse, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1977;
- Florea Firan, Constantin M. Popa, Literatura diasporei, Editura Poesis, Craiova, 1994
